Poezii



Spațiu între două cuvinte

Mai e un spațiu între două cuvinte
și timp de îmblânzit orașul cu baloane colorate
în ploile de vară ce clătesc seara pe gene
când mi-e dor să-ți trec pe stradă cu pletele în vânt
căutând plimbarea noastră dintâi
peste piatra ce-mi numără pașii
de la primul la ultimul, cel din dreptul tău,
să m-aștepți fumând liniștit
la fereastra mansardei numărul cinci
cu chiria plătită nemțește.

Se face noaptea gesturilor tandre
şi a stelelor înţepând cerul;
nu mai risipesc niciun drum
mă opresc de-a dreapta ta
şi scutur teii de floare
în pragul ușii unde cu cretă am desenat
o inimă mare și tu ai scris Te iubesc
lăsând spațiu pentru un sărut și o noapte
din cele mai rare.


Şotron

Lespezile de piatră se lustruiesc
cu un ziar de duminică.
Am învăţat asta de la vânzătorul
de zile cu ploi rămase în beznă.

Azi, nu mai împarte timpul pe nimeni
la doi.
Doar o aripă joasă despică
cerul în două suflete
şi locul unde mă ascund începe
să fie al tău.

Dar am reuşit să-ţi ascult ochii
când mă privesc drept,
ştiu unde se vinde ieftin o pereche
de aripi şi de la fiecare al treilea pas
recunosc de bună voie tot ce mi-ai spus,
nesilit de nimeni, despre cumpărătorul de nopţi.

De aici putem să o luăm de la capăt.
Ce zici?


Ceşti de hârtie

Am făcut ceşti de hârtie
să bem scrisori de dragoste
când ne deşteptăm din tu, din eu,
răsărind în noi.

Ne ghicim în litere gotice
lungul drumului peste zaţul de tuş
spiralat elegant spre muntele vrăjit
ca un sărut timbrat în colţul buzelor tale.

Strop de lapte, un astru, pluteste
iscodind caimacul amar
după un rând nemaiscris.

Iscălim partea întunecată a lunii
și-aşteptăm soarele despre care tăcuseră profeţii
să ne bem iar în scrisori de dragoste fără filtru.


Un câmp de lavandă

Am visat un câmp de lavandă
era undeva în Provence

greierii stol, cu papioane mov,
cântau graseiat o şansonetă
într-un diez domol
boabelor de rouă, sticluţe de parfum
în balans.
                
Stăteam lungiţi în iarba ce ne venea până la gene
numărându-ne fluturii liliachii din stomac
și ferestrele casei înalte cât cerul
din cărările cu unduiri de sirene.

Am visat un câmp de lavandă,
lângă-o însorită verandă
îți povesteam azi dimineață în rânduri
când tu-mi împătureai de ametist flori
în ale rochiei falduri.

N-ai visat, îmi zici, așa ni-i sortit
e câmpul în care poposim goi
înainte de a despături înnoit
drumul din noi.

Pornim amândoi. Ziua de început purpuriu
e rotunjită ofrandă.

Ne așteaptă un câmp de lavandă.


O să mă cânt pentru tine

Era pe vremea când poeții
se nășteau tușind în batiste
cu doliu pe margine
și eu te ascultam cu aripile
cu dor, cu poftă de sărut.

Săpam după o mână de cuvinte
într-o carte cu pagini îngălbenite
chiar pe rândul unde o fată încerca să fugă
dintr-o poveste.
Avea o sirenă ascunsă în pod
cu o fobie de mare.
Așa am început să cânt
Lorelei, Lorelei, cântam în locul ei pe stâncile
înfipte în țărm.
Iar tu ai început să-mi răspunzi.

așa a început totul.


Omul căruia i-am șters lacrimile

Sunt lună argintie peste flori de cireș
din stampele japoneze cu oblici ochi
de crai nou ce-mi pregătea calea,
răsfrângere de culori desenând
aripi de fluturi bătând puternic
în fereastra de hârtie în care te caut.

Locuiește-mi desenele ce vorbesc în pictograme
pe limba stranie din tărâmul cireșelor amare.
De departe păreau globuri întemnițate
încercând zgomotul lumii
cu liniștea rotunjită în pârg.

Vino să-mi taci în noaptea de lună,
să te privesc de aproape, să știu
de ești tu cel căutat.

Omul căruia i-am șters lacrimile
avea ceva din mine
în dreptul inimii,
ceva din soarele ce lumina Orientul.

De atunci cerul se teme să ningă
cu flori de cireș.


Undeva în cenușa cerului

O întâlnise undeva în cenușa cerului
mai jos de carul mare
drept în miezul nopții ce n-o cunoștea.
Avea un rest de furtună stelară în colțul buzelor,
ochi de zare eliberată de turnuri cu ceas,
cânta înnoptat ca un păstor rătăcind o turmă de nori
și purta rochia albă tivită cu ierburi amare
din cele mai rare.

Trupul ei despica noaptea nebună
cu jumătăți argintii de lună,
mîinile lui oarbe o urmau căutând
în drumul drumurilor un loc de popas
din cele fără de bun rămas.

Avea un fel de a face ziua să cadă
zornăind din brățări arămii și vârfuri de gene,
rupând somnul de cremene.

O întâlnise undeva în cenușa cerului
pe aripa Phoenixului ce renăștea dorului,
se întorcea către ziua dintâi
frământând lutul sub tălpi cu stele târzii
ar fi vrut s-o iubească dar uitase să-i spună

Rămâi.


Cânt albastru pe limba florilor amare

Cânt albastru pe limba florilor amare,
pe limba rănilor din pământul reavăn
mi-e dor de-o aripă de fluture, grea
de lumea ce aşterne câmp sălbatic la tâmple
şi paşi ce trec peste valea cu plângeri.

Oftează iar o petală în mine
îi simt răsuflarea întretăiată
şi înaltul de cer drept în stânga inimii
în sfârşit un început de zi strigă
a boare uşoară
împiedicată de-un fir de iarbă.

Dor mi-e de-un dor înflorit în cărare
de lumea ce aşterne câmp sălbatic la tâmple
şi de noi rătăciţi în cea dintâi dezmierdare.


Cel din urmă să-mi fii

Timpul face sul acelaşi cer împărţit cu lumină
Privirea mea vorbeşte întinderilor drepte
Azi a mai golit un drum
Străjuit de ninsori albindu-se grav
Îi ştiam capătul, avea o noapte de-a stânga
Şi un popas cu o zi nouă, netrezită încă.

Mă voi întoarce la casa uşii descuiate
Din pădurea cu poale de fagi
Încă nu am atins lacul limpede ca oglinda
Cu vârful aripii. Doar ascult vrăbiile
aplecând crengile până-n pământul
cu zăpadă întrebând depărtări

Privirea mea vorbeşte întinderilor drepte
Sunt călător cu vise sub aripi
Cu pasul câteodată voi pleca
Spre tărâmul dezgolit de iarnă
Vreau să mă ştie liniştea dintâi
Şi tu cel din urmă să-mi fii


La Paris e miezul nopții și plouă

Ploaie subţire
şi o lună moţăind printre pisici
acoperişurile mansardelor franceze

răpăiau jazz
până în inima mea bătând tactul

cu ce știa despre tine.

Am un accent străin
ce alunecă pe buzele umede
şi apoi cade în cuvântul
pierdut cine ştie unde
poate sub pașii numărând cuburi
pe trotuarele din perioade cubiste
sau în ceața ce trece de la o mână la alta
și înăsprește iernile

Doar ploaie și vânt schimbând

între ele câte un șuierat graseiat
între ferestrele cu amprente calde
și felinare de fier turnate pe măsura nopții
între Pont Neuf și alei întunecate.
printre tăceri.


Noi îndoim litere în tuş şi ne scriem elegant
de la stânga la dreapta,
din dreptul inimii spre dreptul cerului
frământat cu nori,
noaptea trece oblic într-o amintire
cu Edith Piaf,
noi trecem de la un sărut la altul,
zorii se trezesc cu noi pe cap
și ne e dor și ne e jazz în suflet.

La Paris e miezul nopții și plouă


Cântec de leagăn

Mai spune-mi o dată la ce servește un strigăt,
spune-mi de câte ori fuge drumul spre casă
și de ce râd umbrele
când dalta caută fereastra din zid.

Hai să privim cum cade timpul,
momentul în care se aprinde focul
sonetelor târzii
când încă mai putem să cântăm
geografia inimii de-a dreapta cerului
unde fermentăm furtuni de vară


Auzi? Printre crăpături ploaia plânge
cu frânghii de apă pe care coboară îngerii
din norii asaltați de ore netrăite.

Undeva, în castelul făgăduit
se înarmează cu răbdare noaptea
și noi dezarmați, adormim.


Vis de vară

Așterne patul iubite
pe nisipul unde s-au iubit îndrăgostiții
răsturnând liniștea lumii.
Împletește cu beznă îmbrățișările
să nu ne vadă nimeni cum scuturăm de umbre
trei rânduri de stele.
Cu patimă cântă-mi până s-or clătina zidurile
și s-or sparge pahare în petrecerii târzii
din portul în carantină de la ultima iubire.
Mâine corabia depărtărilor
ne va întoarce zarea pe toate părțile,
azi limbile ceasului au fugit
să ne caute drumul din palme
și zmee libere colorează cu înalt
bolta iubirii noastre.

Vezi? Sub luna nouă ochiul pământului caută apă,
noi, încercănați, adormim mai însetați
ca prima dată.


Ne vom fi iar și iar început

Mai știi? E aproape o zi
de când se dezbată umbrele
de strigâtul nopții,
în câmpul trezit se înfloresc macii,
în buzunare de drum neînceput
ne-am ascuns pașii.
           
Dimineți întregi încinse cu brâu
din dogoarea nomazilor căutând urmele ceții,
raze în frac, verde topit în grâul pâinii,
cer înarmat cu răbdarea îngerilor
ascultând pământul vorbind despre apă
cu vântul ce scrie rune pe nisipul clepsidrelor.
Un nor împiedicat de vârful teilor
desface noduri de văratice ploi
și noi cu aripi țesute din ierburi amare
trădăm vara cu melancolii din cele mai noi.

Plecăm? Ne întâlnim în sărut?
Ne vom fi iar și iar început?


Camelot e foarte departe

Camelot e foarte departe

au înțeles mâinile mele
simțind în podul palmei colțurile tablei de șah
ce-o credeam masă rotundă.

Înmiind împărtășiri de cuvinte
Excalibur așteaptă înfiptă în inima mea
sfârșitul jocului unde un rege trebuie să moară
zvâcnind cu tăișul în fiece puls
ce împarte clipa în două:
jumătate azi, jumătate eu
întregiți în Avalonul ce vindecă rănile
din ziua ce se frânge în mâine.

Dar Camelot e foarte departe
e-n ceața învelită-n pământ
în drumurile puse deoparte
în tărâmul de dincoace de moarte,

Camelot e foarte departe.


Le spectacle final

Era o balerină cu o rochie mov.
Stătea rezemată de-un copac din decor
și privea o fereastră de carton, șubredă.
Sala cu scaune tari, pustiită de aplauze,
respira sacadat, imitând-o.

Un fulger rupt atârna lângă un colț de stea
dintr-o pânză veche, decolorată
deasupra unei case din cuburi.

Le spectacle final.
Iluzii destrămate puse de-a valma
într-o bucată de cortină roasă de molii
pentru o listă de licitație
din târgul de duminică.

Doar marea și cerul în care visa
nu erau de vânzare.


Cu pasul înmuiat în lacrimi

Peste toate pietrele inimii
se trece cu pasul înmuiat în lacrimi.
Tăişul sabiei biruise
şi rana mă privea ca un ochi de pirat
oblojit cu un petec îndoliat
dulce de negru, amar de alb.

S-a făcut ieri peste cerul strigând a noapte
s-a făcut devreme în visul inorogului
hrănit cu versuri din cele mai albe.
Acoperă-ţi rănile cu o bucată de suflet,
şterge-ţi ochii cu cel mai bun gând
limpezeşte-ţi cărările
îmi striga drept în plinul timpului

Demonii se trezesc pe rând
fiecare răscolind un alt fel
în care se poate simţi o rană

Dau ocol lumii cu lumea mea de tăceri
boabe de rouă scrâşnesc sub paşii cei noi
în ochi flutură hainele albe ale îngerilor


Zaruri în mâna hazardului

Împotriva liniştii nu se luptă
cu boabe de rouă.
Florile ştiau asta de când au înflorit
sub frisoane de lumină
la malul mării cu amfore pline ochi
de sunetul limbilor de ceas.

Alte ziduri se ridică,
alte valuri ne caută glezna,
la fiecare pas se schimbă forma cerului,
timpul se dezleagă la şireturi
şi mâinile-mi miros a îngeri.

Visând în mijlocul inimii
am rămas cu un pumn de ore
tăcând de-a dreapta ţărmurilor,
zaruri în mâna hazardului
ticăind a sunet de paşi.


Odaie din casa bunicilor

Pentru a ajunge trebuie să picur paşii
unul câte unul.
Am început acum o vreme scurtând obraznic
drumul dintre stilou şi muzica misterioasă
a gândului meu întortocheat.

Eu pot, mi-am zis, scuturându-mi haloul
ca o coamă de inorog nărăvaş.

Purtam un costum de timp, scurt,
în vreme ce sufletul se mărea de noi sosiri
pline de îngeri.
Am de spus o poveste cu voce tare,
arsă de soare, şoptii îndrăznind
să strig iar răspunsul înainte de întrebare.
Privesc prin ocheanul naufragiatului
cum se decantează sensul cuvintelor
aproape mă îmbrăţişez atât de aici
e infinitul ce-mi umple timpanele
cu nopţi albe.

M-aş răvăşi iar de bună voie
doar să renasc din nou umăr la umăr,
silabisind odihna în vrac,
cu câmpul sălbatic plin de ierburi amare
şi lacrima zvântată de sare.

Liniştea fu cea care vorbi prima
şi vara se făcu odaie
din casa bunicilor.


Cerul răsturnat pe trotuar

Plouă –
se plimbă cerul răsturnat pe trotuar
sub umbrela peste care păşeşte timpul.

Din zile de ploaie s-au prelins
străzile acoperite de umbrele,
ni se deschid uşi cu zori desprinşi
din somnul florilor de liliac
înflorite ca un strigăt de pasăre
printre ramuri golite de tristeţi.

                   
Ce formă o avea liniştea?
Pare să se mute în aer
între leagănul verde de frunze

şi spaţii libere de ochii mei curtate
acum că vântul e-n amintirea altor paşi

şi drumul s-a îndepărtat de tălpi
spre noaptea împiedicată
de un strop de ploaie.

Se înfrunzesc de timp orele
cu vârful degetelor desenez norii
şi nu-i mai las să cadă din cer.


Cu pasul înmuiat în lacrimi

Peste toate pietrele inimii
se trece cu pasul înmuiat în lacrimi.
Tăişul sabiei biruise
şi rana mă privea ca un ochi de pirat
oblojit cu un petec îndoliat
dulce de negru, amar de alb.

S-a făcut ieri peste cerul strigând a noapte
s-a făcut devreme în visul inorogului
hrănit cu versuri din cele mai albe.
Acoperă-ţi rănile cu o bucată de suflet,
şterge-ţi ochii cu cel mai bun gând
limpezeşte-ţi cărările
îmi striga drept în plinul timpului

Demonii se trezesc pe rând
fiecare răscolind un alt fel
în care se poate simţi o rană.

Dau ocol lumii cu lumea mea de tăceri
boabe de rouă scrâşnesc sub paşii cei noi
în ochi flutură hainele albe ale îngerilor


Trosneşte acoperişul cerului

Trosneşte acoperişul cerului.
Primul miracol e că nu se rup norii,
ploaia tace sorbind dimineaţa
cu un pai de păpădie
din târgul florilor de mai.

Caut lumină cu tălpile goale
şi câmp sălbatic fără foşnet
de vânt.
Am făcut pact cu vânătăile
unei zile de vară
şi-am început să degust stele
căzute în noaptea sărată de gânduri

În glasul tău se trezeşte zborul,
pe umărul meu cântă aripile
doar aşa au loc limbile ceasului
în timpul cel nou.


Cândva, demult norii ştiau să plângă

Hai să ne ţinem de cer!
Sub noi ape tulburi îşi caută groapa
plină de lei însetaţi,
ceasul depărtărilor merge la pas
cu linia orizontului
şi un profet rătăcit măsoară deşertul
de-a lungul şi de-a latul beznei
sub privirile unui corb
cu ciocul plin de ore netrăite.

În ogorul semănat târziu,
cu buzele crăpate, un muritor
aşteaptă ploaia dintâi,
cu jumătate de glas un străin se roagă.

Cândva, demult norii ştiau să plângă.


S-a golit cerul de rădăcini

S-a golit cerul de rădăcini.
Ploaia a rămas în dunga unei flori
de cireş
şi soarele a tăcut până la ziuă.
Aşa ne-am ales cu nopţi desenând cearcăne
în ochiul lunii şi năvoade de prins
flori de mai târziu.

Mâine, în hamacul unei zile de vară,
tu vei deschide dimineaţa cu ochii,
eu voi scutura cerul de nori
şi din vis teii legănaţi de rouă
vor înfrunzi iar pietrele din lungul drumului


Castelana din tărâmul ploii

Ştii? Sunt castelana din tărâmul ploii.
În turnul vrăjitorului am ascuns norii
şi am rătăcit luna cea veche
la marginea gândului
privind argintiu în ochiul de apă
peste care plâng poeţii rotunjind versuri.

În castelul cu flamuri ce putrezesc
vântul dărâmă liniştea armurilor goale,
înserarea trupurilor obosite scotoceşte
iatacul după îmbrăţişări neterminate
păşind peste stele ce înoată adânc.
Doar timpul zgârie pereţii de piatră
şi plouă ca şi cum ar fi murit
hotarul de apă din Avalonul 
cu ziduri de ceaţă.
                          
Undeva, departe
zorii încolţesc în pământul reavăn
şi ierburi amare îţi numără paşii.


Valiza plină cu îngeri de piatră

Tu-mi spuneai că adunam luna în pumni
și te bântuiam ca podurile pline de cutii goale
cu pânze de păianjen în ungherele
obişnuite să fie singure
unde îngerii își numără pe rând aripile.
Rătăceam iar drumul spre Avalon,
cum trece timpul de-a stânga luminii uitasem.
Doar un corb înţelegea răsăritul
şi fereastra crescută în zidul castelului
ce-și ferecase odăile cu lacăt cumpărat
din târgul de vechituri. 

Se face aproape o noapte de când plec
în visul vegheat de Luceafărul rece,
valiza e plină cu îngeri de piatră,
cu un cărbune stins am început să desenez
un cer fără stele.


Ninge pe umărul meu drept

Alb se făcuse pe umărul meu drept
sărutul tău strâmb, grăbit să topească fulgii,
căţărându-se încet cu dor de alint
număra frunze de vâsc.

Cerul se învelea peste noi, tremurând;
cu vârful degetelor culegeai globuri
nealungite în lacrimi,
trosnea a ger fereastra topită
sub aburul gurilor noastre.

În câmpia scuturată de nori
timpul trezit cu un pumn de stele
îngenunchiate în tâmplă
veghea.

Aşa de frig şi de linişte
nu mai aflase lumea demult neîncepută,
dar umbra ta e adâncă
şi zăpada proaspăt cernută.


Iar, iar, iar iarna

Din iarna asta mă aştept să cadă cerul
peste noi în capătul zilei dinspre noapte.
Hai, hai scutără-ţi buzele de sărutul cel vechi
schimbă regatul pe o caleaşcă de gheaţă
şi vino, vino sub umărul drept al muntelui
unde îngerii scriu calendarul cu fulgi.

Mi-ai spus, cu siguranţă ne-am mai întâlnit cândva
când m-am luat după tine şi am scuturat toţi brazii
de stele în părul tău despletit
în care am rămas încurcat
şi mi-ai spus că vor trece iernile, se vor topi cărările,
vom răsturna lumea cu dangătul inimii noastre
dar tot îmi venea să te întreb din doi în doi paşi
de ce umbrele surâd a mirare.

Iar, iar, iar vine iarna.


Iarna începe cu tine

Voi începe iarna cu tine,
cu faţa spre răspântia de zi
voi număra fulgii, cerul îi va risipi
potopind smalţul acelor de brad
şi umbletul rar al lupilor.

Voi începe iar iarna cu tine,
soarele va fi cald ca mâinile tale
când în plasa genelor mele se prind
ca şi cum timpul s-ar măsura
cu bătăi de pleoape.

Iar voi începe iarna cu tine,
împărţind la doi pâinea aburindă
ne vom ospăta de toate cele câte
le-am făcut şi nu le-am mai zis
lângă rugul încărcat de jar.

Iar, iar şi iar voi începe iarna cu tine.
Peste stepele albe linii de sănii
ţes fire de drumuri şi zile.


Cântec pentru o noapte de iarnă

Era un cântec pentru o noapte de iarnă
nu semăna cu nimic
poate doar cu sunetul cărţilor vechi
arse pe rug
sau cu șoaptele tale trosnind ca focul
ce stinge gerul cu aburul gurilor noastre.

Mesaj scris cu litere brațe,
corabie cu pânze albastre
într-o sticlă plină de nori.
Lent, încet, liniștit, lent
în valuri legănând,
tumbe de cer suspinând.

Oaza nu mai era un miraj
Cuvintele dorm în luna rotunjind iarăși taina
Mai ții minte de ce m-ai întrebat
Cum vom iubi iarna?


Şi ninge

Petale albastre, mergând pe cărări
neumblate
la începutul zborului creşte un pescăruş
singurul ce ştie drumul prin mine
la capetele aripilor cresc vise
din cele mai rare

Ca şi el privirea mea se oprise
între cer şi mare
nepăsători la zăpada ce se întoarce
amprentă rece pe pământ
fără de stele, fără de mâine
un fir din lumina ce doare

Chiar şi azi când iar s-a scuturat
crivăţul de coajă
iubesc cu patimă câmpul sălbatic
sub dansul de umbre, sub brazdele goale
cresc tăceri aşteptând alte tăceri
şi ninge a ieri din zare în zare

© Serenella Padurariu



No comments:

Post a Comment