Friday, 16 November 2012

Ploaia hotărăşte forma oraşului

Ploaia hotărăşte forma oraşului. Îl lăcuieşte ca pe un tablou suprarealist, proaspăt, îl diluează, îl măreşte ca văzut prin lupa unui căutător de mister în negrul nopţii ca o scenă cu cortina trasă. O creatură gigantică plină de ochi dreptunghiulari de lumină palidă atârnând greu în ramele ferestrelor plutind deasupra panglicilor sticloase de asfalt cu ochi rotunzi trecând în viteză peste apa şiroind ritmic. Ştergătoarele de parbriz se plimbă frenetic de la stânga la dreapta ca două mâini grăbite să şteargă lacrimi de pe un obraz trist. Miezul de noapte se apropie greu, tărăgănat, scuturându-şi orologiile cu turn de ceasuri încărcate cu stropii cântând blues. De-a lungul unei cafenele linia continuă de lumină în culori de neon aleargă odată cu zgomotul de voci care uşor, uşor rămân în urmă ca nişte şoapte dezvelind creaturi cu braţe uriaşe proiectate pe sticla vitrinei ude. Lângă automatul de cafea un gest, o mână cu degete frumoase, lungi, ivindu-se brusc din negrul unei pelerine de ploaie, căutând în buzunarul adânc mărunţiş pentru o cafea amară, ultimă, pare desprins dintr-un film noir. Dacă am avea timp să-i ascultăm povestea, dacă timpul ne-ar îngădui să-l stăpânim, dacă... Mereu ne cheamă locul de unde am pornit. De câte ori ne întoarcem într-un loc până îl putem numi acasă? Nu avem timp să răspundem, ploaia ne ispiteşte iar privirea spre siluete grăbite, nevorbite, arhivate într-o clipă uitată deja. Câte cuvinte au rămas nespuse în ziua peste care ploaia trece cu nonşalanţă, nu ştie nimeni. E deajuns să priveşti lumea trecând pe trotuar, să înţelegi greul zilei aşteptând liniştea nopţii înconjurat de siguranţa lucrurilor tale şi cu fârâitul unei pisici alături. Oraşul nu se mai vede. E potopit, răpăit, înecat de apă. Tace. Vorbeşte numai ploaia. Ploaia in the bad mood. Ce departe pare dimineaţa când cea mai dificilă alegere era: cafea neagră sau cu lapte? Umbrela sau ploaia? Sau... ? O fată sub o umbrelă imensă citeşte o carte sub felinarul din staţia de tramvai. O staţie înainte de capăt. Nevoia de a fi fost. Un loc unde să-ţi odihneşti privirea pe întinsul drumului pieptănat de fire lungi de apă, întuneric lichid şi uşi glisante deschizându-se fără de rost. Oraşul îşi spală faţa pregâtindu-şi botezul. Trebuie să-l trăieşti fără teamă, fără ezitări, fără remuşcări până la ultima oră rămasă suspendată undeva în începutul unei zile noi. Şi jazz. Şi dimineaţa. Ştie oraşul de ce îl găseşte ploaia mereu nepregătit?
- Ce-a fost mai întâi, domnule? Ploaia sau jazzul?
- Mai întâi a fost oraşul după aceea noi. Jazzul avea nevoie de un oraş, oraşul de o poveste de dragoste, povestea de dragoste de noi.
- Şi ploaia?
- Ploaia ne căuta pe noi, mademoiselle.
m & M – O iubire ciudată, © SP

5 comments:

  1. m&M sunt o pereche fericita! câta liniste, câta iubire si cât echilibru poate exista, spre a putea exprima asemenea gânduri?!... Superb!

    ReplyDelete
    Replies
    1. astazi am facut o timitere spre blogul tau, pentru ca merita sa fie citit de toti cei ce iubesc frumosul!

      Delete
    2. Mulţumesc mult, Carmen. Mă bucură mult aprecierea ta şi faptul că ai împărţit şi prietenilor tăi Jurnalul albastru. m şi M vor continua ciudatul pas en deux din povestea lor neconvenţională. Asta însă e un secret. Ssst!

      Delete