Wednesday, 31 October 2012

Un spirit fin

http://www.bluemountain.com/ecards/halloween/card-3337228
 Cum mi-a rămas timpul scurt de la renovările începute dimineața devreme și terminate seara târziu azi îmi vine să lenevesc de-a binelea. E drept că nici vremea nu prea mă ispitește, e frig și înnorat, așa că îmi savurez cafeaua îndelung și mă învârt roată pe scaunul de la birou până îmi vine vreo idee mai clară. Au venit câteva dar nu mă pot hotărî, tot sar de la una la alta. Prima e cea cu casa stranie, cu o grădină plină de buruieni răcite, spionată de doi tei tunși scurt și de o gașcă de pisici vagabondând din zori până-n seară, cu fereastra dinspre stradă spartă arătând o cameră întunecată de unde se aude un hârâit lugubru. Eu cred că e un balaur bătrân și surd care s-a apucat de croșetat pături din fire de salcie roșie de pe malul râului din castelul cu turle și trâmbițe. În spatele casei e o frânghie legată între doi plopi unde ziua stau la uscat câteva cearșafuri albe cu găurele pentru ochi. Ei spune tu, nu-i așa că la mansardă locuiesc fantome? Niște fantome cu mașină de spălat și cu pretenții înalte. De aia sunt ușile înțepenite pentru că ies pe geam. Sau pe hornul păzit de un văr de-al corbului Edgar venit tocmai de la un castel din Scoția. Știu asta pentru că sughiță mereu de la whisky. Și mai este o fantomă romantică. Stă toată noaptea pe banca din fața casei și așterne toate frunzele care cad sub fereastra de nord care se deschide fix la miezul nopții, miezul nopții după ceasul din turn rămas, de pe vremea poveștilor cavalerești, cu un cerc de cifre gotice la care nu vrea să renunțe nici în ruptul turnului câștigat la un turnir organizat de două armuri ruginite jefuite de halebarde de o sperietoare de ciori pusă pe băț și pe șotii. În orice caz, caz nerezolvat evident, concluzia este că cel mai mult îmi place fantoma care se crede Jim Morrison și cântă toată noaptea When The Music’s Over. Ai putea spune că e un casetofon vechi pus pe repeat dar nu cred, s-a anunțat și la ziarul care se scrie singur că o bufniță l-a reclamat pentru tulburarea liniștii private. Mai vedem diseară ce s-o mai întâmpla că va fi o petrecere cu spirit. Un spirit fin a început deja curățenia și aruncă praful din pod cu tot cu păianjeni. Au fost evacuați pentru că năpădiseră toate colțurile și vărul lui Edgar, corbul plin de spirit, nu mai avea unde să-și întindă hamacul. L-am fi putut găzdui noi dar motanii au abuzat de dreptul de veto și s-au opus vehement, ba chiar au și organizat un protest ad hoc de-a lungul terasei așa că am renunțat la idee și ne-am retras în vastele apartamente să citim din Poe și să ronțăim ciocolată amăruie și plăcintă cu dovleac la o ceașcă de ceai cu scorțișoară.

Sunday, 28 October 2012

Pentru cine moare toamna atât de frumos?

Toate cărţile de basme ascunse în rafturi îşi pregătesc paginile pentru nopţile lungi şi reci, nopţi cu muzee de stele şi o lună rară căutată de corbi, eterni aristrocraţi, printre cinci crengi strâmbe cu o ultimă gutuie fără bagaje somnolind lângă un cuib primitor. În sticla geamului, brumată, ceaşca de cafea pare lampa lui Aladin din care iese, unduindu-se îmbietor, un duh mirosind a weekend şi a trei dorinţe nemaiauzite. O rază sprijinită de tocul uşii cercetează ziarul din prag, proaspăt, luminând pagina cu versuri de dragoste dată în pârg. Vântul trist protestează vehement că nu mai are nori de alungat de-a largul cerului gri-gri. Nu mai stă să plouă de mult. Norii s-au mutat undeva departe să fie scaune pentru o filarmonică de vrăbii şi umbreluţa roşie stă îmbufnată în cuierul de haine cu o pălăriuţă de vară pe cap şi mănuşi în buzunarele pline de ghinde. Râsul nepăsător al frunzelor aşterne covor pe iarba cu fire subţiri ca nişte pitici vegetarieni, flămânzi de soare. Dimineaţa a plecat de câteva minute şi o amiază caldă cu parfum de crizanteme galbene i-a luat locul instalându-se comod pe o movilă de mere roşii bucuroase că toamna a venit la întâlnire. Ea a reţinut exact locul şi a venit la fix, merele s-au luat după ceasul din centru, rămas în urmă cu o oră ce avea multe de povestit, şi au mai zăbovit pe ram până să coboare unul câte unul rostogolindu-se apoi la picioarele unui trunchi de nuc bătrân cu scorbura plină de licurici şaşii. Focul din cămin scutură casa de frig, violoncelul lui Yo-Yo Ma o eliberează de linişte şi am o stare de întrebat timpul să înţeleg de ce doar acum foşnesc frunzele atât de frumos, de ce pensulele de pictat se simt bine în cana de lut neagră cu buline albe, de ce ziua miroase a plăcintă cu mere şi a nuci verzi, focul e vesel, pisoii leneşi iar castanele sunt gata de copt. De ce abia acum înţeleg ce dor mi-a fost de arămiu, de ruginiu, de auriu... Ştiu, pentru toate astea toamna moare încet, încet până când totul va fi ca un peisaj desenat cu creionul pe o hârtie albă ca în copilărie dar până atunci hai să ne întrebăm unul pe altul: pentru cine moare toamna atât de frumos?
Foto: Alin Brotea



Wednesday, 24 October 2012

Miercurea fără cuvinte (12)

Mere din Grădina Raiului




- Doamne, ce frumoasă e livada asta a ta, m! Parcă ar fi grădina Raiului.
- Vrei un măr, domnule?
© m&M – O iubire ciudată, SP
* m = mademoiselle
Fotografii: 1 – arhiva personală, 2 – via internet, 3 – Cornelius Cenuze
O idee marca  Wordless Wednesday

Tuesday, 23 October 2012

Boema frunzelor


Plouă cu frunze pe treptele de piatră gri, reci. Sute de frunze colorate dau năvală legănându-se în lumina subţiată de toamna ce topește un soare cu gust de miere într-o ceață încă timidă, frunze numărate cu răbdare de o rază obosită strecurată printre crengile ce se dezbracă leneș de veșmântul plin de petice foșnitoare. Palmele noastre întinse culeg săruturi de castani, veștejite, în vreme ce vântul desenează litere gotice în nisipul din parcul ruginit. Știm că a venit toamna pentru că domnul corb e mai împovărat cu o melancolie cu parfum de crizanteme galbene, cele de sub leagănul care, de fiecare dată când ajungem în parc, se leagănă ca şi cum atunci fusese părăsit. Privim atent în jur. Nici măcar o umbră. Ne așezăm şi începem să citim în balans aşa cum o făceam în adolescență. Un soare nehotărât de mijloc de septembrie, mofturos, dă târcoale unor castani ce se amuză aruncând cu castane coapte, evadate din învelişul cu ţepi, după câte un trecător rătăcit pe aleile singuratice. Băncile fără soţ, năpădite de frunze galbene pe care vara îşi mai amintea de verde cu câte o pată mică, ispitesc pe rând corbul amărât gătit de liturghie ce uitase unde îi este nucul din care se ospăta. Toate întrebările crude de până acum încep să dea în pârg. Îşi întreabă singurătăţile şi răspunde de unul singur, croncănind stins. Noi îi răspundem amuzați iar corbul îndrăznește să se apropie, ba după un timp se așează pe bara de sus a scrânciobului și se lasă legănat ascultând vocile noastre și vântul guraliv care îndeasă frunze moi într-un borcan gol înțepenit între două tufe de tufănele răzvrătite în capătul aleii.
Punem în carte drept semn două frunze gemene, care ne-au poposit pe brațe, în timp ce respirând adânc aerul uşor brumat ne trezim cu o stare de hoinărit prin lume și o luăm la drum împreună cu toamna. Mergem la Paris să vedem un film, să mâncăm macarons în toate culorile bunului gust, să bem o cafea la Les Deux Magots editând pagini întregi din manuscrisele noastre scrise la patru mâini cântând pe urmele lui Aznavour Le temps, le temps... odată cu un orologiu răgușit ce şi-a pus șmecherește o creangă pe ochiul plin de cifre sau poate La Bohème, la Bohème, Ca voulait dire, on est heureux, La Bohème, la Bohème,  Nous ne mangions,  Qu'un jour sur deux...