Saturday, 22 September 2012

Domnişoara de suflet arămiu



A început să vină! Pe furiş, pe vârfuri de frunze. La început s-au aliat cu ea doar dimineţile şi nopţile reci, castanii nerăbdători să-şi scuture frunzele, umbrele lungi din plopii fără soț şi cocostârcii tânjind după verile calde. Margaretele o înfruntă împreună cu un soare calm ce gustă tacticos dintr-un măr încă verde iar nucile necoapte așteaptă mânuțe de copii să le descotorosească de uniformele soldățești cu miros de miez alb dezinfectat cu iod.
- Un guler de clape mi-ar veni tocmai bine. Și un contrabas foarte grav drept jiletcă stacojie. Poate și o tobă militărească, precum un nasture rotund, de mișcat regimentul de frunze din loc. Papionul l-am luat cu împrumut de la un greiere logodit cu o furnică spre indignarea unui fabulisr graseiat și aerul princiar de la castelul cu fantome cu abur albastru în vene. Da, sunt un vânt elegant și veșnic îndrăgostit de toamnă şi domnişoara capricioasă a venit strecurându-se în spatele unei rostogoliri de pepeni roşii de pe tarabele stivuite dis-de-dimineaţă, mirosind a levănţică, purtând cochetă doi ciorchini de struguri drept cercei, cu părul încurcat cu fire de mătase de porumb într-o rochie de iederă răcoroasă furată zidurilor castelului cu metereze de dovleci, cu picioarele goale sărutate de rouă, certată de mama vară că o s-o prindă bruma sub tălpi tot dansând desculţă, stârnind turbioane de frunze de bronz şi chihlimbar şi-o să răcească strănutând de va dezveli toţi copacii povestind melancolici despre scuturile verzi ce le-au purtat pe braţe cât fuseră străjerii de la curtea regelui soare şi acum fură dezarmaţi de capricioasa prinţesă toamna. Cu ce să mai apere ei întinsul gliei de oştile Regelui Alb de la Miazănoapte? Plecat-au şi cocorii înaripaţi doar câte un corb veteran mai rămâne să încerce să stăvilească armata recii ierni cu strigătele lui de luptă croncănite. Dar domnişoara toamnă nu se sinchiseşte şi continuă să valseze cu florile, fredonând melodia învăţată de copilă de la o orchestră de greieri, toţi în fracuri negre, sâsâiţi de la galerie de un cârd de gâşte fără ureche muzicală şi dezavuaţi de un muşuroi de furnici mişcându-şi capetele ca gămăliile de ace în protest la simfonia din grădini. Se învârte ameţitor ca vântul, răsuflare a verii arse de atât stat la soare, şi faldurile rochiei devin de ceaţă iar paşii ei zdrobesc boabele de rouă într-un must străveziu ce se ridică în cerul acum de un albastru clar ca lacurile de munte şi fermentează în nori liliachii, într-o stranie alambicare, să plouă gri peste buzele crăpate ale pământului. Şi pământul recunoscător îi aşează covor de crizanteme sub picioarele-i fusuri de la şezătorile din sat unde femeile torc lâna iernilor de altădat.
Abia a năvălit domnişoara în drumul carelor de fân şi se şi aude de departe clinchetul clopoţelului chemând copii la prima zi de şcoală, se aud povesti din vacanţele de neuitat, se aude bruma pieptănându-se pentru întâlnirea cu viile şi într-un cazan de ţuică o vrăjitoare transformă galbenul lanurilor în rugina cu care va vopsi copacii, amorţindu-i şi mai tare pe mândrii foşti străjeri lăncieri baricadaţi în glugile de porumb.
Domnişoara mea de suflet arămiu cu parfum de gutui și crizanteme de la curtea razelor cu ochi oblici mă va găsi admirând-o în oglinda de apă din capătul parcului unde ei doi îşi dăruiesc prima gutuie coaptă a toamnei într-un sărut, la capătul parcului unde eu, vântul, o aştept în fiecare an cu petale de tufănele unde și ei doi o așteaptă în fiecare an altfel.