Friday, 31 August 2012

Luna albastră



Luna, moon, fengari, lune, mond, lua... Borges se întreba în ce limbă sună mai frumos cuvântul lună. Beethoven a înţeles primul. Au urmat apoi îndrăgostiţii dăruindu-şi-o unul altuia ( ba chiar o fată cu capu’n nori a vrut-o pătrată iar el s-a scotocit în toate buzunarele pline de dor și i-a cumpărat-o de la taraba din colţul cerului plătind cu zloți de lumină ), visătorii zboară spre ea cu avioane de hârtie, poeţii o învârt pe toate părţile şi o rotunjesc cu versuri iar un lup singuratic, punctual şi încăpăţânat, o cheamă la ospăţul fiarelor în pădurea cu inorogi. În seara asta e albastră! Nu se ştie de ce. Poate pentru că un pictor abstract a mângâiat chagallian al ei palid chip, sau cerul a citit povestea de dragoste cu iubitul ei soare şi a plâns cu lacrimi de cerneală din călimara unui astronom anonim, sau... cine ştie? În seara asta e albastră, albastră şi frumoasă. Haideţi să ne-o privim împreună!


Thursday, 30 August 2012

Limonada de lavandă

Într-un havuz rotund apa sărind în sus de bucurie striga pe limba stropilor că în sfârșit a venit vara. De departe o vioară o îngâna coborând repede treptele aprinse de soare ale unei săli de concert. Un balans de văluri de căldură împrăștiate de vânt încerca să topească o poartă princiară din bare drepte de fier negru în vârf cu sfere mici aurii ca niște străjeri păgâni la porțile raiului. O grădină verde și proaspătă, tocmai bună de pârlit cu vârfuri de raze, se apăra cu un furtun de apă potolind setea gazonului englezesc drept și țâfnos umbrit doar pe jumătate de o casă impunătoare cu uși de sticlă ce transpirau din greu vegheate de două globuri albe moțăind la siesta de după amiază. În bucătăria cu ferestrele larg deschise pe ritmul melodiei "One Day at a time" din filmul "The Purple Rose of Cairo" o aromă de lămâi și un parfum de lavandă se curtau reciproc plutind pe deasupra unei mese de lemn potopită de felurite vase de sticlă și mulțime de lucruri întrebându-se ce se întâmplă. m, în pantaloni scurți de blugi și cu un maiou de vară liliachiu pe care scria "Keep out of the kitchen, I am cooking" citea cu glas tare.
- Aha, deci, ingrediente: 6 ceşti de zahăr. Am pus. Coaja de la 6 lămâi, în bucăţi mari de coajă. Câte lămâii sunt? Una, două, trei, patru... și cu astea două șase. Bun. Mai departe 4 ceşti de suc proaspăt de lămâie, 2 căni de apă și 2 ceşti de petale de lavandă. Gata! Hmm!
- Ce descânţi acolo, m?
- Încerc să conving câteva lămâii și un pumn de petale de lavandă să se transforme într-o limonadă de lavandă.
- Limonadă de lavandă? Așa ceva e imposibil.
- Nu și pentru mine.
În vasul mare de sticlă, ca un cilindru cu cioc, feliile de lămâi se roteau într-un dans amețitor împreună cu petalele de lavandă sub lingura de lemn folosită de m pe post de baghetă magică. Broboane mari coborau de-a lungul vasului, galbenul feliilor de lămâi fura privirea ca rotirea unui carusel, petalele mov zburau ca un pumn de stele întunecate pe un cer decolorat și limonada începu să capete o culoare frumoasă, un liliachiu pal, transparent, răspândind o aromă îmbietoare, proaspătă.
- Arată bine totuși.      
- Îhî. Vrei să guști?
- Nu, nu. I’d better keep on the safe side.
- N-ar mai trebui să spui asta de când mă cunoști pe mine, domnule.
- Ai dreptate. Cu tine e mai mult walk on the wild side.
- Important e să știi cum vrei să trăiești, domnule.
- Tu cum vrei să trăiești, m?
- Vreau să trăiesc frumos.
- Mă înveţi şi pe mine?
- De ce? Nu mai știi cum?
- Nu.
- Eşti un elev bun?
- Nu întotdeauna. Uneori chiulesc.
- Îmi place. Dacă ai fi fost tocilar nu aş fi acceptat însă dacă uneori chiulești accept.
- De ce?
- Pentru că vreau să ştiu ce faci când chiuleşti.
Într-un coș de nuiele ticsit cu un snop de lavandă uscată un bondar mai puțin curios dormea dus fără să-i pese de ce se întâmpla în jur.
- Curiozitatea a ucis pisica.
- Curiozitatea a inventat telefonul, domnule.
- Interesantă remarcă din partea cuiva care nu prea îl folosește. Te-am sunat ieri de două ori, m.
- Ştiu.
- Şi de ce n-ai răspuns?
- Tu răspunzi întotdeauna?
- Da.
- De ce?
- Păi cine mă sună vrea să vorbească cu mine.
- Și dacă nu răspunzi nu poate să te sune şi mâine?
- Poate că mâine nu mai are chef.
- Să-i fie de bine. Eu nu vorbesc decât cu cei care sună şi mâine, domnule.
Doi pițigoi își vorbeau cioc în cioc peste bucata de câmp colorat cu petice liliachii și mov. Un strop de limonadă prelins din ciocul cilindrului de sticlă căzu cu zgomot peste o ceașcă de cafea bine spălată ce aștepta degustarea de a doua zi.
- Și azi?
- Azi e cea mai frumoasă zi.
- Aşa spui în fiecare zi, m.
- Pentru că eu iubesc toate zilele din an şi mă îndrăgostesc pe rând şi de iarnă, şi de primăvară, și de vară, şi de toamnă...
- Şi mie când îmi vine rândul?
- De tine nu mă îndrăgostesc pe rând.
- Dar cum, m?
- Deodată, domnule.
Un fluture purpuriu poposi pe pervazul ferestrei unde zece pahare așezate pe o tavă, într-o ordine militărească, în afară de unul care ieșise din rând, deformau imaginea grădinii care privită prin ele părea un amestec de culori, de verde răsfirat plus o pată sticloasă, ca o prună turtită, arătând locul unde un pâlc de lavandă înflorise ca într-un câmp din Provence la rând cu trei plante de lobodă care și-au uitat măsura.
- De ce nu pui paharele toate la rând, m?
- De ce trebuie să fie toate la rând?
- Pentru că lucrurile trebuie să fie la locul lor ca să nu le rătăcești.
- Dacă ar fi fost la locul lui nu l-ai fi remarcat.
- Și asta e adevărat. Dar au și certitudinile rostul lor.
- Dacă te-ai îndrăgostit de certitudini nu înseamnă că nu poți să te rătăceşti.
Un motan tărcat rătăcit în câmpul înflorit peste noapte găsi vesel cărarea și intrând direct în bucătărie se trânti în brațele lui m torcând vesel.
- Cred că am avut mult de pierdut că nu ne-am împrietenit mai devreme, m.
- Hmm, ce pot să spun. În timpul atât de scurt de când ne cunoaștem nu am putut încă înțelege complexitatea trăirilor noastre în toate ipostazele.
- Dar e bine că nu ne-am întâlnit prea târziu.
- Ne-am întâlnit la timp. Chiar în momentul când bântuim amândoi printr-o adolescenţă rebelă.
- Am progresat dacă poţi să ne fixezi într-un timp definit.
- Noi nu ne fixăm, domnule.
- Hoinărim.
- Mda. Fără pălărie şi ceas.
- Atemporal?
- Eu sunt complet neintrată în rândul lumii.
- Asta am observat de la început.
- Ai și spirit de observație? Credeam că nu te poți dezlipi de oglinda ta de apă.
- Au. A fost cu intenţie.
- A fost. Recunosc. Şi nu regret.
- Nu regreți nimic, m?
- N-am timp. Trebuie să văd lumea.
- A vedea nu înseamnă automat că şi înţelegi.
- Nici nu vreau să înţeleg. Misterul rămâne aproape intact şi după ce ni se explică plus că anumitor înţelegeri nu le prieşte decât tăcerea.
Pe aleea care ducea spre lumea largă o tufă de trandafiri, ca o ceață de cenușă mov, tăcea în boboci întârziindu-și cu un aer princiar și tainic zvâcnirea petalelor delicate spre nemulțumirea unei albinuțe harnice.
- În cazul de faţă e vorba de începutul unei construcţii. Trebuie să ne şi vorbim.
- Nu e mai bine să păstrăm o doză de mister?
- Misterul rămâne oricum. Viitorul imediat însă ne așteaptă să ne cunoaștem mai bine.
- Eu de la viitorul imediat aștept un strop de magie, de lume autentică și trăiri de clipe fără orar dinainte stabilit.
- Dar trebuie să lăsăm un semn că am trecut pe aici, m.
- Lăsăm în fiecare zi, domnule. Suntem deopotrivă martorii şi actorii misterului.
- Hai să nu mai privim lucrurile pieziş.
- Nu le privesc pieziş. M-ai surprins într-o clipă de nedumerire. Parcă aştept să se împlinească lucruri îngrozitoare şi inevitabile.
- Sunt într-adevăr și zile de care trebuie să ne păzim, încremenite exact în momentul dramatic al unei povestiri pe care noi nu o mai înţelegem.
- Ca de exemplu?
- Plictisul care ne aşteaptă din momentul când începem să devenim doar o magazie de stocaj pentru trecut.
- Hmm. Esența unei construcții în echilibru este tocmai dezechilibrul profund al celor două lumi care vin în contact – a mea și a ta. Nu toate drumurile pe care le-am construit duc de la unul la altul, important este să-l găsim pe cel care este al nostru.
Un șir ordonat de furnici mărșăluia pe sub rugul de mure scurtând drumul spre grădină cu trei straturi de vinete și o movilă de cârtiță adormită sub un iris uscat.
- Atunci hai să o luăm pe scurtătură. Ce zici de o cină la mine acasă? Gătesc eu.
- Asta nu e o scurtătură, e de-a dreptu’. Sunt de acord cu o cafea...  în oraș.
- Bine. Hai!
- Mâine. Acum e târziu. Și seara stau cu Edgar. E cam singur.
Din învelișul de frunze corbul, înnobilat de o rază din asfințit cu o culoare purpurie drept în creștetul mohorât, auzindu-și numele, scoase un Cra! stins.
- Trebuie să recunosc cu gelozie că Edgar petrece mai mult timp cu tine decât mine.
- Eşti gelos, domnule?
- Da. Mi-ar plăcea să-ţi petreci timpul doar cu mine.
- Şi pentru mine ce mai rămâne?
În colivia cu ușa lipsă, ținută cu grijă de un ram tânăr, doi melci se odihneau după maratonul de doi metri străbătuți întreaga zi peste tulpina teiului cu frunze de inimă. În grădină soarele iscodea cu încăpățânare un strat început la capăt cu două hortensii de ametist sfidând seara care se apropia în taină.
- Aşa e la început, m. Până ajungem să ne cunoaştem după care nu vom mai simţi nevoia să fim tot timpul împreună pentru că prin ceea ce am construit vom fi împreună chiar şi când vom fi departe.
- Bun. Îmi place asta.
- Da? Nu mă aşteptam.
- Hai să considerăm că am terminat de construit. Noapte bună, domnule.
Un mănunchi de regina nopții crescut cu încăpățânare printre crăpăturile aleii de piatră își pregăteau parfumul de o noapte lungă.
- Noapte bună, m. Va o noapte frumoasă. Și lungă.
Pe strada potolită ziua începu să se întâlnească pe furiș cu noaptea. Lumina părea că se ridică pe vârfuri să mai privească o dată lumea, noaptea zăbovea lăsându-i loc de privit aşezând discret doar o lună transparentă în colţ, norii se strângeau coborând cerul, păsările îşi regăseau perechea şi cuibul, răcoarea începu să aştearnă covor de miros de iarbă, de frunze, de asfalt potolit și de lume tihnită. Totul se oprea ca în stop cadrul unei fotografii plin de momentul acela când îţi ţii respiraţia pentru că ştii că fotografia va îmortaliza o zi fericită iar noaptea începu să coboare încet, încet, în vârful picioarelor contopind.
Sub fereastra dormitorului, vopsit într-o culoare pal de somon, ce se răcorea prin fereastra deschisă cu boarea îndrăzneață iscodind cearșafurile ivorii de pe un pat mare cu mulțime de perne și o carte deschisă citită de m, stând pe coate și dând din picioare, se auziră niște pași apăsați și grăbiți. M își vârî capul pe geam.
- Salut, m. Încă nu te-ai culcat?
- M-ai speriat, domnule. Nu ştii să baţi la uşă?
- Am bătut dar n-ai auzit. Şi era încuiată.
- Aşa se întâmplă noaptea, domnule. Şi oamenii civilizaţi nu intră pe geam.
- Păî n-am terminat de construit.
- Parcă hotărâsem că da.
- Nu, m. Ai hotărât singură şi nu e bine. Trebuie să hotărâm amândoi.
-  Mâine am mult de lucru aşa că am hotărât să mă culc devreme. Ai ceva împotrivă?
- Mda. E cam devreme. Dar fie, mă sacrific. Dă ghivecele la o parte să pot intra.
- Vezi să nu primeşti o hotărâre de interdicţie însoţită de un ghiveci de flori.
- Şi flori? m, am zis eu că eşti romantică.
Geamul se închise cu zgomot, cerul se deschidea cu un fulger tăcut, rătăcit de tunet într-un ciclam întunecat.
- Vorbim mâine, domnule.
m se trânti pe pat cu mâinile sub cap scuturând un zâmbet. Începu să numere în gând. Unu, doi, trei, patru, cinci...
- Cioc, cioc...
Deschise fereastra cu un aer voit surprins.
- Tot tu eşti?
- Da. De ce, aşteptai pe altcineva?
- Domnule, eşti incorigibil.
- Am văzut că încă ai lumina aprinsă şi m-am gândit că nu poţi dormi.
- Şi te-ai gândit că de dragul tău, presupun.
- Aş vrea eu.
- Eu nu.
Un şir de nori luminoşi, ca şi cum s-ar fi topit luna, trecu de-a dreapta ferestrei.
- Vrei să-ţi citesc ceva?
- Ce?
- Ce vrei tu, m.
- John Fante.
Se aşezară în fereastră. Ea cu capul pe genunchii strânşi, el alături cu cartea într-o mână și cu țigara aprinsă în cealaltă.
- "Los Angeles, give me some of you! Los Angeles come to me the way I came to you, my feet over your streets, you pretty town I loved you so much, you sad flower in the sand, you pretty town. A day and another day and the day before, and the library... "
- Îmi place cum îşi iubeşte oraşul. Cu patimă.
- E ceva cu cuvântul ăsta, m. Când îl pronunți parcă îl aud pentru prima oară.
- Ș mie mi se pare când îl pronunț că e ca și cum l-aș pronunța pentru prima oară.
- Ești însetată de cuvinte. Aici ne asemănăm. Ar trebui să ne potolim setea împreună.
- Hai să ne potolim setea cu un pahar de limonadă de lavandă, domnule. Doar unul a mai rămas. Îl împărțim.
- Bine, m. După o zi așa de toridă e un fel nemaipomenit de a ne începe noaptea.
Paharul înalt și rece, în mâinile lor fierbinți, se umplu de amprente febrile și greierii care până atunci tăcuseră discret își luară în primire noaptea cântându-și serenada stelelor ce izbucniră puzderii pe cer. m căscă ostentativ, M fuma liniștit ca și cum n-ar fi observat nimic ba chiar se așeză mult mai bine pe pervazul ferestrei.
- Nu pleci, domnule?
- Păi, n-am terminat de citit primul capitol. Nu vrei să știi cum se termină?
- Cam vreau.
- Și nici limonada. Să știi că e bună. E ciudată dar e bună.
- Am fost sigură că o să-ți placă. Totul era să ai curajul să guști.
- Mda. Dar ceva de mâncare nu ai?
- Iaurt cu fructe de pădure.
- E clar. Cumpărăturile trebuie să le fac eu.
- Le faci. Da’ lista o fac eu.
- Cum se face că ai întotdeauna ultimul cuvânt?
- Am multe de spus, domnule.
- Și mie îmi place să te ascult, m. Așa că poți să începi.
- Să încep cu povestea de la grădiniță când i-am învinețit ochiul unui puști care mă necăjea?
Îi îndepărtă șuvița rebelă care-i ascundea ochii și o strânse lângă el.
- Începe cu ce vrei tu, m. Dar să nu te oprești niciodată.
Când noaptea începu să-și caute miezul în fereastra cu perdeaua de mătase brodată cu violete și flori de palisandru, trasă deoparte ca o cortină de teatru, m și M găseau cuvinte noi pentru lumea lor ciudată și zâmbete mai rotunde decât luna de chihlimbar. Lumea începea să fie o frumoasă clipă într-o noapte de vară dintr-o poveste cântată de greieri. O noapte lungă plină de cuvinte înmulțite la doi deasupra unui pahar de limonadă de lavandă.

m&M – O iubire ciudată, © SP
m=mademoiselle
M=monsieur

Saturday, 18 August 2012

Plimbarea norilor

Simon Alexandre-Clement Denis - Study of Clouds with a Sunset near Rome

Nori pufoşi ce veneau înspre ei în culori diafane curioase așteptând copii veseli să le urmeze alunecarea. Nori îngâmfaţi, proţăpiţi întunecaţi deasupra capetelor lor, nori pufoşi aurii însetaţi chemând ploaia, nori mari ca nişte perne de puf aşteptând patul nopţii pentru o bătaie cu fulgi, nori amorezaţi, rozalii, roşind la fiecare întâlnire cu soarele de care se îndrăgostiseră, nori furioşi, certăreţi alungându-se cu vântul într-un vârtej gri, nori visători cu capu’n cer trecând zăpăciţi când de-a dreapta, când de-a stânga privirii, nori somnoroşi abia treziţi din somn căscând o gură mare prin care se vedea albastrul văzduhului, nori-familii ieşiţi la plimbare mână în mână, nori-păsări zburând liber spre înalt, nori peşti înotând în azur, nori-vise răsucindu-se, fuioare albe argintii. Nori pentru zbor, pentru zborul din sufletul lor. Sellma şi Jack mână în mână zburau, zburau cu privirea, cu gândul, cu sufletul. Îşi simţeau aripile vibrând. Se înălţau până unde nicicând nu ajunseseră vreodată şi ochii lor căutau, căutau printre nori până găsiră o bucată de cer albastru şi din mijlocul cerului o rază le despică privirea şi ştiură amândoi că era o bucată din Falie. Îi aştepta!
© Drum în doi, SP

Pe tărâmul luminii


Soarele se ridica încet iscodindu-le fierbinte fruntea şi ascunzându-le siluetele în lumina din linia orizontului. În depărtare un leopard obosit odihnindu-se într-un copac ciufulit şi câteva girafe Masai care-şi dezmorţeau gâturile lungi mângâind cu botul nişte vârfuri de copaci în căutarea unui salate din frunze proaspete în vreme ce o familie de elefanţi îşi ducea puii spre un ochi de apă pentru baia de dimineaţă trâmbiţând după un nume doar de ei ştiut un elefănţel mic ce se îndepărta mereu curios. Un leu căsca pregătindu-se de culcare şi nişte gazele îndrăzneţe adulmecau delicat aerul de dimineaţă lângă o turmă de bivoli prăfuiţi care îşi amestecau negrul cu dungile frumos aranjate ale câtorva zebre supravegheate de un şacal flămând. Africa se trezea sub privirea lor şi copacii ca nişte ciuperci verzi, răsturnate, îi îmbiau cu umbră răcoroasă dar nu aveau timp de popas decât cu ochii luând cu ei în suflet dogoritoarea frumuseţe a acestui pământ ars de soarele care doar aici se risipea din plin. Călătoria lor era o călătorie în mai multe lumi iar lumea Africii se dezvăluia, încet, tainic. Africa îi aşteptase! Şi acum îi întâmpina cu braţele deschise pline de lumină iar în depărtare se întrezărea şoseaua care îi va purta spre Kilimanjaro.
© Drum în doi, SP