Tuesday, 29 May 2012

Buchetul din ramuri de tei înflorit

Ploua cu înverşunarea cu care o aştepta. Ca şi cum o aştepta pentru prima şi ultima oară. Stătea rezemat de motocicletă ţinând strâns în mână un buchet din ramuri de tei înflorit. Îşi trecu mâna prin păr. Şi dacă nu venea? Niciodată nu ştia dacă vine. O aştepta în acelaşi loc unde se întâlniseră prima oară. O aştepta la fel, ca într-o ruletă rusească în care singurul glonte ar fi izbucnit pe ţeavă dacă ea nu venea. Şi dacă venea însoţită? Până la urmă nu erau decât prieteni. Aşa credea ea. Nu, nu putea veni însoţită. Un altul ţinând-o de mână, vorbindu-i, stârnindu-i zâmbetul, citindu-i... Nu, nu era posibil. Şi totuşi... Nu-i spunea niciodată să rămână. Îi întindea mâna şi îi spunea scurt "La revedere!" el i-o reţinea şi o privea adânc. Aştepta. Aştepta să-l oprească. N-ar mai fi plecat niciodată. Oftă. Obosise să tot plece, să fie mereu pe drum. Lumea largă îl strângea, voia să fie liber într-o casă mică şi albă la malul mării. Cu ea. Cu ea alături. Şi dacă nu venea? Trecuse aproape un an de când se văzuseră ultima oară. Venea. Cu părul fluturând, cu un caiet mare de schițe sub braț și cu aceeași privire, ușor tristă, ce privea cerul și lumea, aceeași privire cu care-l întâmpinase și prima dată.
- Deci ai ales să fii pictoriţă
- Da. De unde ştii?
- Ai toate culorile tatuate în privire
- Şi eu credeam că ochii mei sunt albaştri
- Ochii da, privirea nu
O umbră de albastru îi trecu pe chip. O luă de mână. Avea o mână caldă şi un zâmbet ce iscodea şoseaua lungă, ispititoare.
- Unde? o întrebă
- Într-acolo, arătă ea spre capătul nevăzut al drumului
Motocicleta zvâcni tăind cale peste apa ce se revărsa pe străzi botezându-le drumul. Îl ţinea strâns de mijloc. Îşi aşezase capul pe umărul lui lipindu,şi obrazul de obrazul lui neras. Erau uzi până la piele. Tricourile şiroinde le răcoreau trupurile fierbinţi. O şuviţă din părul ei i se încolăci pe după gât iscodindu-i buzele. Avea gust sălbatic, amar. Aproape nu respira de teamă ca mâinile ei să-i nu-i dea drumul. Ea oftă şi trupul ei răspândi ecou în trupul lui. De n-ar fi fost ploaia să-i limpezească mintea s-ar fi oprit şi ar fi luat-o în braţe. Își șterse ochii cu mâna. Totul se întrezărea ca printr-o mulţime de buline albastre transparente. Ploaia se înteţise. Motocicleta gonea pa caldarâmul de piatră cubică şi clădirile fugeau sub perdele grele de apă. Lumea părea să se fi transformat într-un vârtej de stropi fugind speriaţi din calea lor. Se opriră pe malul mării. Era noapte rece de iunie. Ea moţăia. O luă în braţe şi căută din ochi o casuță mică, pescărească, cu acoperiș de stuf. O așeză pe patul tare de sub fereastră și o ținu strâns până adormi în braţele lui ca şi cum era singurul loc unde-i încăpea odihna. O înveli cu pledul aspru și o privi cum doarme întregind-o din bucățile ce i le dezveleau, pe rând, fulgerele. Acum cel mai mult îi plăcea să se gândească la ziua de mâine. Să caute de mâncare, să îi cumpere culori, să îi arate marea. Şi avea să-i povestească. Nu-şi aducea aminte tot. Acolo, departe, singurul exerciţiu de memorie era să-şi amintească ce îi povestise ea. Învăţase să tacă pentru că se aflase prea aproape de moarte. Aici se asemănau. Aici și în toate felurile în care se apropiau îndepărtându-se și se îndepărtau apropiindu-se. Se regăseau înțelegându-se ca doi pescăruși apropiindu-și zborul tăcuți, tăind furtuna cu aripile.

© m&M – O iubire ciudată, SP

No comments:

Post a Comment