Monday, 30 April 2012

Pe strada unde înfloresc cireşii


Privea micuţa stradă de sus de la geamul mansardei. Înfloriseră cireşii. Plouase şi totul era proaspăt. Mirosea a petale de flori. Străduţa părea ruptă din vremea umbreluţelor de dantelă, a jobenului şi a trăsurilor cu cai ce te aşteptai să tropăiască, milităreşte, cadenţat pe piatra cubică. Dacă nu ar fi existat magazinul de telefoane mobile ai fi crezut că ai nimerit într-un alt timp. O cafenea cu iz interbelic alături de o galerie de artă cu ferestre mari pline de tablouri, o băcănie cu o firmă scrisă de mână, o parfumerie cochetă şi un anticariat cu o vitrină plină de cărţi şi felurite obiecte de o eleganţă ispititoare. Aproape că nu mai sperase să o găsească. Când hotărâse să se mute căutase ceva deosebit, ceva diferit de sticla biroului în care lucra. Hoinărise prin tot oraşul căutând. Oprise maşina să bea o cafea într-o frumoasă după-amiază de primăvară şi se îndrăgostise de locul acela ce părea învăluit în mister. Intrase în cafenea, se aşezase la o masă lângă fereastră şi savurându-şi încet o caffe-latte analiză clădirea de vizavi, o clădire cu un aer retro, în stil art deco cu un etaj şi o mansardă ce nu părea locuită.
- Locuieşte cineva în clădirea de vizavi? îl întrebă pe chelnerul ce îi aduse un croissant cu cremă de vanilie.
- Doar la parter şi în două apartamente de la etaj. Celelalte două plus mansarda sunt libere.
- Cunoaşteţi proprietarul? M-ar interesa mansarda.
- Da, doamna Metescu. Vă dau numărul dumneaei de telefon.
Sună imediat şi după ce  inspectă cu atenţie mansarda însoţită de doamna Metescu, o doamnă din vremea gesturilor princiare cu care îşi însoţea vorbele accentuând ultima vocală, plătise imediat un aconto. Nu mai voia să amâne, găsise locul, îşi găsise locul. "Va trebui să lucrez nişte ore suplimentare ca să pot plăti reparaţiile", îşi spuse plimbăndu-se prin mansarda ce avea nevoie de renovări serioase. Urmărise îndeaproape totul. Fugea de la birou direct la nouă locuinţă. Pereţii fură răzuiţi până la cărămidă, tencuiţi şi văruiţi în alb. Grinzile, curăţite de vopsea, respirau libere. Alese ornamente simple cu motive florare, trandafiri şi frunze de acantă pentru a împodobi spaţiul de deasupra uşilor largi, primitoare. Păstră duşumeaua din scândură pe care o lăcui într-o nuanţă închisă ce amintea de lemnul de nuc. Privi în jur la mulţimea de cutii ce dădea mansardei un aer de depozit temporar. Nu mai aşteptase. Se mutase imediat ce renovările fuseseră gata. Mai avea de dichisit fiecare cameră în parte. În livimgul spaţios nu avea, deocamdată, decât o canapea mare, roşu burgund. Privi din nou peste străduţă. Mirosul cireşilor înfloriţi se strecură în vârful petalelor printre cutiile aşezate pe duşumeaua cu miros de lemn proaspăt tăiat. "În seara asta nu despachetez" îşi spuse descifrând afişul ce anunţa o seară de Jam session sub luminile cafenelei ce începeau să se aprindă împingând întunericul afară în acordurile unui pian ce exersa nişte răsturnări de ritm de jazz în tonuri de albastru. "Mâine" îşi zise din nou. Închise ochii. O dată cu seara parfumul crengilor de cireş era mai puternic, jazzul, ce răsuna acum dintr-o trompetă obosită şi răguşită, mai îmbietor, străduţa mângâiată de vălul nopţii, şi tulburată de paşii fără chip, mai misterioasă ca prima dată când o văzuse. "Poate că voi coborî la cafenea chiar în seara asta. Poate", gândi trăgând adânc în piept acordurile înnoite de jazz în timp ce asculta nişte boboci de floare împrăştiindu-şi parfumul amărui...
© SP

Friday, 13 April 2012

Paşte fericit!


Lumină din Lumină să vă fie această sărbătoare a reînvierii noastre!

Wednesday, 4 April 2012

Tarkovski


"Zona este un sistem foarte complicat de capcane, şi toate sunt letale. Nu ştiu ce se întâmplă aici în absenţa oamenilor, dar în momentul când un om pătrunde în zonă, totul se pune în mişcare. Capcane vechi dispar şi apar altele noi. Locurile sigure au devenit imposibil de găsit.Acum drumul tău e simplu, acum e deznădăjduitor de complicat. Aceaste este Zona. Poate părea capricioasă. Dar ea este cea pe care am creat-o noi cu condiţia noastră umană."
Andrei Tarkovski, Călăuza