Sunday, 23 December 2012

Lumea se împodobeşte cu dragoste

Zăpada era curăţată bine de pe terasa şi scările conacului vechi dar era lăsată să troienească peste balustrada şi coloanele împodobite cu ghirlande din crengi de brad şi beculeţe multicolore. M urcă repede treptele şi bătu energic la uşă. Înăuntru se auziră nişte paşi apoi linişte. Bătu din nou insistent.
- m, eşti acasă?
Uşa se deschise zvâcnind şi m apăru în prag îmbrăcată de oraş.
- Da. Sunt acasă.
- Şi de ce nu răspunzi?
- Îmi place să te aud bătând.
- Hai că ne aşteaptă oraşul împodobid de sărbătoare!
- Hai, domnule!
Rând pe rând toate ornamentele de Crăciun se aprind şi încep a muşca din întunericul rece gustându-l cu mii de culori. O umbrelă de sticlă plină de beculeţe aurii plutind pe deasupra unui scuar salută oraşul ce clipeşte vesel făcând şmechereşte din mii de ochi spre trecătorii încărcaţi cu daruri. Venit în vizită, tocmai din vârful muntelui, un brad împodobit de sărbătoare cu ghirlande şi globuri binecuvântează piaţa cu miros de ace veşnic verzi în vreme ce o ghirlandă de vâsc cu o fundă roşie la gât a uitat de ger încălzită de sărutul a doi îndrăgostiţi ce nu se pot dezlipi unul de altul. În parcul moţăind ca un bătrân după masa de seară un pisoi vârât până-n gât în omăt înaintează grăbit spre inima desenată lângă statuia unde un înger adăposteşte fulgi pe aripi urmărit de trei pui de mâţă cu boticurile lipite de sticla ferestrei ce-i desparte de aleile pline de joacă. Pe o bancă troienită trei vrăbii înveselesc un om necăjit ce le dăruise un colţ de pâine fără să se de sperie căţelul peltic ce latră şturlubatic trăgând nerăbdător de pulpana hăinuţei prea lungi a unei fetiţe ce se opinteşte să vâre în cutia poştală o scrisoare mare cu adresă de Laponia ce va fi transportată cu trenul mic şi colorat care, pufăind molcom, poartă copii de la toneta cu vată de zahăr până la standurile din lemn ca nişte căsuţe de turtă dulce năpădite de ciocolată cu marţipan, candy canes, prăjituri cu glazură, de cozonaci, de portocale şi bomboane de pom învelite în mantii strălucitoare. Gerul desenează steluţe, cerul le aprinde, oamenii le poartă în ochi şi în suflet. O caleaşcă regală trasă de un cal princiar cu o mantie de mătase roşie aşteaptă să pornească la pas de fulgi iar aleile fac loc perechilor de îndrăgostiţi alergând descheiaţi la suflet, familiilor cu braţele pline de copii, bătrânilor păşind cu grijă printre amintiri. Standul de globuri, ornamente, lumânărele e păzit de un şir de soldăţei de lemn în uniforme albe şi verzi cu fireturi şi nasturi auriţi iar un spărgător de nuci în tunică roşie şi chipiu albastru zâmbeşte cu gura până la urechi unei balerine ce-l priveşte galeş dintr-o cutie muzicală. Strada freamătă, are vârsta fiecărui trecător şi fiecare trecător are vârsta copilăriei şi a bradului împodobit. Un foc încins cu un cerc de pietre ceartă cârnaţii ce sfârâie pe grătar şi vinul din vasul de lut ce bolboroseşte deasupra sughiţând din cauza aromei de scorţişoară iar un vânt ameţit scutură zdravăn un copac plin de sine şi împrăştie praf de nea peste fereastra unde două mâini împreunate desenau o inimă pentru a putea privi dincolo de fulgi. Garda de onoare a felinarelor cu căciuli de omăt salută cu salve de lumină sania încărcată de daruri a lui Moş Crăciun trasă de un ren calm, rumegând o listă niciodată prea lungă. Lângă doi oameni de zăpadă îmbrăţişaţi un scrânciob leagănă o familie de fulgi coborâtă de pe conurile de brad pudrate cu zahăr. Un fulg nou-nouţ se admiră pentru o clipă într-un glob iar apoi pluteşte lin, lin spre patinoarul unde începe balul iernii. Se lasă seara încet ispitită de colindele ce vestesc vestea cea mare. O bisericuţă din lemn cu pragul lustruit de mulţimea de paşi priveghează cu lumânările aprinse. Un cor de îngeri cu ochii plini de inocenţa copilăriei anunţă că la Vifleem colo-n jos cerul arde luminos. E linişte, e pace, lumea se împodobeşte cu dragoste. Vine Crăciunul!
m & M – O iubire ciudată, © SP
m=mademoiselle
M=Monsieur

Wednesday, 19 December 2012

Miercurea fără cuvinte (13)

Praf magic de stele şi fulgi pentru sărbători de vis.

Leapşa primită de la Carmen

Tuesday, 18 December 2012

Marea, marea, marea...

Marea ispiteşte plaja într-o zi abia începută. Apă şi nisip într-un dans ce caută timpul în cele mai neobişnuite locuri. O plasă de pescuit agăţată între doi piloni pare pânza ideală pentru crivăţul pictor ce aruncă în toate părţile cu zăpadă ca un artist dezinvolt experimentând forme din cele mai bizare. Silueta lui Sakir, ca o santinelă înfăşurată în pelerină, veghează micul port cu ochi de pirat. De la distanţă pare şi el un pilon negru fluturând o aripă întunecată tăcând, privind, aşteptând. O scoică mică înfiptă în nisip ca o rană deschisă culege fulgi în vreme ce vântul culege poveşti şi le îmbarcă pe puntea corăbiei cu pânzele întinse a drum lung unde a rămas sufletul bătrânului marinar. Un pescăruş zăpăcit vârât în aripi până sub ochi măsoară grăbit plaja de la stânga la dreapta şi de la dreapta la stânga pierdut în albul ce împărăţeşte peste lumea din golful vacanţelor. m nu se mişcă, continuă să fixeze marea, hipnotizată. Tace. Din când în când notează ceva într-un jurnal cu coperţi albastre suflând în pumni să-şi încălzească degetele. În urma ei soarele timid lasă o umbră ca un ghem strâmb scăpat din gheruţele unui pisoi jucăuş. Plaja îşi ţine nisipul aproape. Ţărmul vuieşte. Marea. Marea. Nimic ce s-ar putea cuprinde doar cu ochii. Dor. Sunetul unui vapor scuturând ceaţa o surprinde. Ascultă. Înţelege. Simte. Scrie. Scrie. De ce n-ar scrie dacă marea îi povesteşte atât de multe? Marea. Marea. Scutură creionul ca şi cum ar scutura o pensulă... şi scrie. Marea dansează purtată pe braţe de un vânt maiestuos, toate faldurile de mătase turcoaz se înfioară, se răsucesc, se rotesc alergându-se unul pe altul până la stâncile îngheţate ce le răsfiră în dantele de spumă, în aburi ca nişte ceţuri plutind elegant în poala cerului gri. Un val imens din rochia-i de brocarturi şi alge se năpusteşte peste corabie măturând puntea ca o trenă de apă într-o sală de bal, înfăşurându-se apoi ispititor în jurul un far ca un prinţ îmbrăcat în uniformă de gală, învăluindu-l cu totul, întunecându-i ochiul de lumină ca apoi să treacă mai departe, cu dezinvoltură, răvăşind un pescador, golindu-i buzunarele de peşti zornăitori spre a-i risipi fără regrete în cele patru zări lăsându-l lefter şi trist în mijlocul unui pustiu de apă. Marea, marea, marea trece mai departe deschizându-şi evantaiul, flutură din genele-i de apă, lungi, peste portul încremenit şi se opreşte să-şi tragă sufletul în linia depărtărilor. Oftează. Tace. Sprijinită de stânci priveşte cerul. Cerul priveşte în ea... şi ninge.
m & M – O iubire ciudată, © SP
m=mademoiselle

Wednesday, 5 December 2012

Zbor

Pescăruşul Gabi stătea pe vârful aripilor la marginea cerului. Aripi căutând zborul peste norii priviţi de sus, din cer. Zvâcni scurt încercând să lege prietenie cu valurile întoarse pe dos de un vânt mofluz, trezit cu noaptea în cap de un tunet prevestind furtună. Ocoli barca lui Sakir, ce picotea lângă o plasă pescărească toată numai ochi, şi porni în picaj spre golful vacanţelor întinzând ciocul drept să simtă din plin briza cu miros de zare nesfârşită întinsă ispititor sub ochii lui şi ai lui m care se cocoţase în vârful stâncii dis de dimineaţă observând lumea de la malul mării. Penele din vârful aripilor i se zburleau şi picioarele strânse arătau că nu are de gând să aterizeze prea curând. Se roti calm deasupra apei ţinând aripile nemişcate, ca un acrobat plutind pe deasupra scenei de circ fără plasă de siguranţă, încântat de propria-i umbră ce tulbura plaja pustie. Crabul cu carapacea nou-nouţă scoase capul din nisip şi izbit drept în cleşti de o rafală rece se vârî înapoi în culcuşul lui închizând intrarea cu o piatră ponce ţinută la îndemnă just in case. Gabi făcea obişnuitele-i planări joase peste golf spre disperarea lui Sakir care, văzându-şi prânzul fugind speriat pe sub plasa întinsă strategic în drumul peştilor trimişi pe gratis de zeul mării mai generos ca de obicei, încercă să-l îndepărteze aruncând pe plajă un peşte scos de dimineaţă din congelator. Pescăruşul îl ignoră cu eleganţă princiară continuându-şi netulburat ritualul zburând deasupra apei cu aripile uşor aplecate pentru a prinde din plin o briză uşoară, pusă pe şotii. O salută pe m cu un ţipăt ca de sirenă de vapor răguşită, evită prudent vârful stâncii şi se avântă brusc spre înalt îndoindu-şi aripile la jumătate, apoi le strânse tare lângă el izbucnid ca un gheizer printre norii adunaţi la taclale. Odată ajuns sus îşi întinse aripile larg, până la capăt, până la ultima pană, cu bucurie, cu eliberare, ca şi cum ar fi fost prima dată când şi le deschidea pe de-a-ntregul, ca şi cum doar acolo sus, sus, sus de tot, era îndeajuns spaţiu pentru aripile lui ce se hrăneau cu zbor. De pe stânca din dreapta golfului m îl urmărea cu ochi flămânzi..
- Da, M are dreptate. Locul pescăruşulul e în cer, astfel învăţăm pe de-a-ntregul zborul, concluzionă m şi îşi întinse mâinile lăsându-şi gândul să zboare împreună cu pescăruşul liber, ca o pereche de nedespărţit pentru care zborul era dragostea care îi ţinea legaţi mai mult decât orice altceva pe lume.

m & M – O iubire ciudată © SP
m=mademoiselle
M=monsieur

Friday, 16 November 2012

Ploaia hotărăşte forma oraşului

Ploaia hotărăşte forma oraşului. Îl lăcuieşte ca pe un tablou suprarealist, proaspăt, îl diluează, îl măreşte ca văzut prin lupa unui căutător de mister în negrul nopţii ca o scenă cu cortina trasă. O creatură gigantică plină de ochi dreptunghiulari de lumină palidă atârnând greu în ramele ferestrelor plutind deasupra panglicilor sticloase de asfalt cu ochi rotunzi trecând în viteză peste apa şiroind ritmic. Ştergătoarele de parbriz se plimbă frenetic de la stânga la dreapta ca două mâini grăbite să şteargă lacrimi de pe un obraz trist. Miezul de noapte se apropie greu, tărăgănat, scuturându-şi orologiile cu turn de ceasuri încărcate cu stropii cântând blues. De-a lungul unei cafenele linia continuă de lumină în culori de neon aleargă odată cu zgomotul de voci care uşor, uşor rămân în urmă ca nişte şoapte dezvelind creaturi cu braţe uriaşe proiectate pe sticla vitrinei ude. Lângă automatul de cafea un gest, o mână cu degete frumoase, lungi, ivindu-se brusc din negrul unei pelerine de ploaie, căutând în buzunarul adânc mărunţiş pentru o cafea amară, ultimă, pare desprins dintr-un film noir. Dacă am avea timp să-i ascultăm povestea, dacă timpul ne-ar îngădui să-l stăpânim, dacă... Mereu ne cheamă locul de unde am pornit. De câte ori ne întoarcem într-un loc până îl putem numi acasă? Nu avem timp să răspundem, ploaia ne ispiteşte iar privirea spre siluete grăbite, nevorbite, arhivate într-o clipă uitată deja. Câte cuvinte au rămas nespuse în ziua peste care ploaia trece cu nonşalanţă, nu ştie nimeni. E deajuns să priveşti lumea trecând pe trotuar, să înţelegi greul zilei aşteptând liniştea nopţii înconjurat de siguranţa lucrurilor tale şi cu fârâitul unei pisici alături. Oraşul nu se mai vede. E potopit, răpăit, înecat de apă. Tace. Vorbeşte numai ploaia. Ploaia in the bad mood. Ce departe pare dimineaţa când cea mai dificilă alegere era: cafea neagră sau cu lapte? Umbrela sau ploaia? Sau... ? O fată sub o umbrelă imensă citeşte o carte sub felinarul din staţia de tramvai. O staţie înainte de capăt. Nevoia de a fi fost. Un loc unde să-ţi odihneşti privirea pe întinsul drumului pieptănat de fire lungi de apă, întuneric lichid şi uşi glisante deschizându-se fără de rost. Oraşul îşi spală faţa pregâtindu-şi botezul. Trebuie să-l trăieşti fără teamă, fără ezitări, fără remuşcări până la ultima oră rămasă suspendată undeva în începutul unei zile noi. Şi jazz. Şi dimineaţa. Ştie oraşul de ce îl găseşte ploaia mereu nepregătit?
- Ce-a fost mai întâi, domnule? Ploaia sau jazzul?
- Mai întâi a fost oraşul după aceea noi. Jazzul avea nevoie de un oraş, oraşul de o poveste de dragoste, povestea de dragoste de noi.
- Şi ploaia?
- Ploaia ne căuta pe noi, mademoiselle.
m & M – O iubire ciudată, © SP

Wednesday, 31 October 2012

Un spirit fin

http://www.bluemountain.com/ecards/halloween/card-3337228
 Cum mi-a rămas timpul scurt de la renovările începute dimineața devreme și terminate seara târziu azi îmi vine să lenevesc de-a binelea. E drept că nici vremea nu prea mă ispitește, e frig și înnorat, așa că îmi savurez cafeaua îndelung și mă învârt roată pe scaunul de la birou până îmi vine vreo idee mai clară. Au venit câteva dar nu mă pot hotărî, tot sar de la una la alta. Prima e cea cu casa stranie, cu o grădină plină de buruieni răcite, spionată de doi tei tunși scurt și de o gașcă de pisici vagabondând din zori până-n seară, cu fereastra dinspre stradă spartă arătând o cameră întunecată de unde se aude un hârâit lugubru. Eu cred că e un balaur bătrân și surd care s-a apucat de croșetat pături din fire de salcie roșie de pe malul râului din castelul cu turle și trâmbițe. În spatele casei e o frânghie legată între doi plopi unde ziua stau la uscat câteva cearșafuri albe cu găurele pentru ochi. Ei spune tu, nu-i așa că la mansardă locuiesc fantome? Niște fantome cu mașină de spălat și cu pretenții înalte. De aia sunt ușile înțepenite pentru că ies pe geam. Sau pe hornul păzit de un văr de-al corbului Edgar venit tocmai de la un castel din Scoția. Știu asta pentru că sughiță mereu de la whisky. Și mai este o fantomă romantică. Stă toată noaptea pe banca din fața casei și așterne toate frunzele care cad sub fereastra de nord care se deschide fix la miezul nopții, miezul nopții după ceasul din turn rămas, de pe vremea poveștilor cavalerești, cu un cerc de cifre gotice la care nu vrea să renunțe nici în ruptul turnului câștigat la un turnir organizat de două armuri ruginite jefuite de halebarde de o sperietoare de ciori pusă pe băț și pe șotii. În orice caz, caz nerezolvat evident, concluzia este că cel mai mult îmi place fantoma care se crede Jim Morrison și cântă toată noaptea When The Music’s Over. Ai putea spune că e un casetofon vechi pus pe repeat dar nu cred, s-a anunțat și la ziarul care se scrie singur că o bufniță l-a reclamat pentru tulburarea liniștii private. Mai vedem diseară ce s-o mai întâmpla că va fi o petrecere cu spirit. Un spirit fin a început deja curățenia și aruncă praful din pod cu tot cu păianjeni. Au fost evacuați pentru că năpădiseră toate colțurile și vărul lui Edgar, corbul plin de spirit, nu mai avea unde să-și întindă hamacul. L-am fi putut găzdui noi dar motanii au abuzat de dreptul de veto și s-au opus vehement, ba chiar au și organizat un protest ad hoc de-a lungul terasei așa că am renunțat la idee și ne-am retras în vastele apartamente să citim din Poe și să ronțăim ciocolată amăruie și plăcintă cu dovleac la o ceașcă de ceai cu scorțișoară.

Sunday, 28 October 2012

Pentru cine moare toamna atât de frumos?

Toate cărţile de basme ascunse în rafturi îşi pregătesc paginile pentru nopţile lungi şi reci, nopţi cu muzee de stele şi o lună rară căutată de corbi, eterni aristrocraţi, printre cinci crengi strâmbe cu o ultimă gutuie fără bagaje somnolind lângă un cuib primitor. În sticla geamului, brumată, ceaşca de cafea pare lampa lui Aladin din care iese, unduindu-se îmbietor, un duh mirosind a weekend şi a trei dorinţe nemaiauzite. O rază sprijinită de tocul uşii cercetează ziarul din prag, proaspăt, luminând pagina cu versuri de dragoste dată în pârg. Vântul trist protestează vehement că nu mai are nori de alungat de-a largul cerului gri-gri. Nu mai stă să plouă de mult. Norii s-au mutat undeva departe să fie scaune pentru o filarmonică de vrăbii şi umbreluţa roşie stă îmbufnată în cuierul de haine cu o pălăriuţă de vară pe cap şi mănuşi în buzunarele pline de ghinde. Râsul nepăsător al frunzelor aşterne covor pe iarba cu fire subţiri ca nişte pitici vegetarieni, flămânzi de soare. Dimineaţa a plecat de câteva minute şi o amiază caldă cu parfum de crizanteme galbene i-a luat locul instalându-se comod pe o movilă de mere roşii bucuroase că toamna a venit la întâlnire. Ea a reţinut exact locul şi a venit la fix, merele s-au luat după ceasul din centru, rămas în urmă cu o oră ce avea multe de povestit, şi au mai zăbovit pe ram până să coboare unul câte unul rostogolindu-se apoi la picioarele unui trunchi de nuc bătrân cu scorbura plină de licurici şaşii. Focul din cămin scutură casa de frig, violoncelul lui Yo-Yo Ma o eliberează de linişte şi am o stare de întrebat timpul să înţeleg de ce doar acum foşnesc frunzele atât de frumos, de ce pensulele de pictat se simt bine în cana de lut neagră cu buline albe, de ce ziua miroase a plăcintă cu mere şi a nuci verzi, focul e vesel, pisoii leneşi iar castanele sunt gata de copt. De ce abia acum înţeleg ce dor mi-a fost de arămiu, de ruginiu, de auriu... Ştiu, pentru toate astea toamna moare încet, încet până când totul va fi ca un peisaj desenat cu creionul pe o hârtie albă ca în copilărie dar până atunci hai să ne întrebăm unul pe altul: pentru cine moare toamna atât de frumos?
Foto: Alin Brotea



Wednesday, 24 October 2012

Miercurea fără cuvinte (12)

Mere din Grădina Raiului




- Doamne, ce frumoasă e livada asta a ta, m! Parcă ar fi grădina Raiului.
- Vrei un măr, domnule?
© m&M – O iubire ciudată, SP
* m = mademoiselle
Fotografii: 1 – arhiva personală, 2 – via internet, 3 – Cornelius Cenuze
O idee marca  Wordless Wednesday

Tuesday, 23 October 2012

Boema frunzelor


Plouă cu frunze pe treptele de piatră gri, reci. Sute de frunze colorate dau năvală legănându-se în lumina subţiată de toamna ce topește un soare cu gust de miere într-o ceață încă timidă, frunze numărate cu răbdare de o rază obosită strecurată printre crengile ce se dezbracă leneș de veșmântul plin de petice foșnitoare. Palmele noastre întinse culeg săruturi de castani, veștejite, în vreme ce vântul desenează litere gotice în nisipul din parcul ruginit. Știm că a venit toamna pentru că domnul corb e mai împovărat cu o melancolie cu parfum de crizanteme galbene, cele de sub leagănul care, de fiecare dată când ajungem în parc, se leagănă ca şi cum atunci fusese părăsit. Privim atent în jur. Nici măcar o umbră. Ne așezăm şi începem să citim în balans aşa cum o făceam în adolescență. Un soare nehotărât de mijloc de septembrie, mofturos, dă târcoale unor castani ce se amuză aruncând cu castane coapte, evadate din învelişul cu ţepi, după câte un trecător rătăcit pe aleile singuratice. Băncile fără soţ, năpădite de frunze galbene pe care vara îşi mai amintea de verde cu câte o pată mică, ispitesc pe rând corbul amărât gătit de liturghie ce uitase unde îi este nucul din care se ospăta. Toate întrebările crude de până acum încep să dea în pârg. Îşi întreabă singurătăţile şi răspunde de unul singur, croncănind stins. Noi îi răspundem amuzați iar corbul îndrăznește să se apropie, ba după un timp se așează pe bara de sus a scrânciobului și se lasă legănat ascultând vocile noastre și vântul guraliv care îndeasă frunze moi într-un borcan gol înțepenit între două tufe de tufănele răzvrătite în capătul aleii.
Punem în carte drept semn două frunze gemene, care ne-au poposit pe brațe, în timp ce respirând adânc aerul uşor brumat ne trezim cu o stare de hoinărit prin lume și o luăm la drum împreună cu toamna. Mergem la Paris să vedem un film, să mâncăm macarons în toate culorile bunului gust, să bem o cafea la Les Deux Magots editând pagini întregi din manuscrisele noastre scrise la patru mâini cântând pe urmele lui Aznavour Le temps, le temps... odată cu un orologiu răgușit ce şi-a pus șmecherește o creangă pe ochiul plin de cifre sau poate La Bohème, la Bohème, Ca voulait dire, on est heureux, La Bohème, la Bohème,  Nous ne mangions,  Qu'un jour sur deux...

Saturday, 22 September 2012

Domnişoara de suflet arămiu



A început să vină! Pe furiş, pe vârfuri de frunze. La început s-au aliat cu ea doar dimineţile şi nopţile reci, castanii nerăbdători să-şi scuture frunzele, umbrele lungi din plopii fără soț şi cocostârcii tânjind după verile calde. Margaretele o înfruntă împreună cu un soare calm ce gustă tacticos dintr-un măr încă verde iar nucile necoapte așteaptă mânuțe de copii să le descotorosească de uniformele soldățești cu miros de miez alb dezinfectat cu iod.
- Un guler de clape mi-ar veni tocmai bine. Și un contrabas foarte grav drept jiletcă stacojie. Poate și o tobă militărească, precum un nasture rotund, de mișcat regimentul de frunze din loc. Papionul l-am luat cu împrumut de la un greiere logodit cu o furnică spre indignarea unui fabulisr graseiat și aerul princiar de la castelul cu fantome cu abur albastru în vene. Da, sunt un vânt elegant și veșnic îndrăgostit de toamnă şi domnişoara capricioasă a venit strecurându-se în spatele unei rostogoliri de pepeni roşii de pe tarabele stivuite dis-de-dimineaţă, mirosind a levănţică, purtând cochetă doi ciorchini de struguri drept cercei, cu părul încurcat cu fire de mătase de porumb într-o rochie de iederă răcoroasă furată zidurilor castelului cu metereze de dovleci, cu picioarele goale sărutate de rouă, certată de mama vară că o s-o prindă bruma sub tălpi tot dansând desculţă, stârnind turbioane de frunze de bronz şi chihlimbar şi-o să răcească strănutând de va dezveli toţi copacii povestind melancolici despre scuturile verzi ce le-au purtat pe braţe cât fuseră străjerii de la curtea regelui soare şi acum fură dezarmaţi de capricioasa prinţesă toamna. Cu ce să mai apere ei întinsul gliei de oştile Regelui Alb de la Miazănoapte? Plecat-au şi cocorii înaripaţi doar câte un corb veteran mai rămâne să încerce să stăvilească armata recii ierni cu strigătele lui de luptă croncănite. Dar domnişoara toamnă nu se sinchiseşte şi continuă să valseze cu florile, fredonând melodia învăţată de copilă de la o orchestră de greieri, toţi în fracuri negre, sâsâiţi de la galerie de un cârd de gâşte fără ureche muzicală şi dezavuaţi de un muşuroi de furnici mişcându-şi capetele ca gămăliile de ace în protest la simfonia din grădini. Se învârte ameţitor ca vântul, răsuflare a verii arse de atât stat la soare, şi faldurile rochiei devin de ceaţă iar paşii ei zdrobesc boabele de rouă într-un must străveziu ce se ridică în cerul acum de un albastru clar ca lacurile de munte şi fermentează în nori liliachii, într-o stranie alambicare, să plouă gri peste buzele crăpate ale pământului. Şi pământul recunoscător îi aşează covor de crizanteme sub picioarele-i fusuri de la şezătorile din sat unde femeile torc lâna iernilor de altădat.
Abia a năvălit domnişoara în drumul carelor de fân şi se şi aude de departe clinchetul clopoţelului chemând copii la prima zi de şcoală, se aud povesti din vacanţele de neuitat, se aude bruma pieptănându-se pentru întâlnirea cu viile şi într-un cazan de ţuică o vrăjitoare transformă galbenul lanurilor în rugina cu care va vopsi copacii, amorţindu-i şi mai tare pe mândrii foşti străjeri lăncieri baricadaţi în glugile de porumb.
Domnişoara mea de suflet arămiu cu parfum de gutui și crizanteme de la curtea razelor cu ochi oblici mă va găsi admirând-o în oglinda de apă din capătul parcului unde ei doi îşi dăruiesc prima gutuie coaptă a toamnei într-un sărut, la capătul parcului unde eu, vântul, o aştept în fiecare an cu petale de tufănele unde și ei doi o așteaptă în fiecare an altfel.

Friday, 31 August 2012

Luna albastră



Luna, moon, fengari, lune, mond, lua... Borges se întreba în ce limbă sună mai frumos cuvântul lună. Beethoven a înţeles primul. Au urmat apoi îndrăgostiţii dăruindu-şi-o unul altuia ( ba chiar o fată cu capu’n nori a vrut-o pătrată iar el s-a scotocit în toate buzunarele pline de dor și i-a cumpărat-o de la taraba din colţul cerului plătind cu zloți de lumină ), visătorii zboară spre ea cu avioane de hârtie, poeţii o învârt pe toate părţile şi o rotunjesc cu versuri iar un lup singuratic, punctual şi încăpăţânat, o cheamă la ospăţul fiarelor în pădurea cu inorogi. În seara asta e albastră! Nu se ştie de ce. Poate pentru că un pictor abstract a mângâiat chagallian al ei palid chip, sau cerul a citit povestea de dragoste cu iubitul ei soare şi a plâns cu lacrimi de cerneală din călimara unui astronom anonim, sau... cine ştie? În seara asta e albastră, albastră şi frumoasă. Haideţi să ne-o privim împreună!


Thursday, 30 August 2012

Limonada de lavandă

Într-un havuz rotund apa sărind în sus de bucurie striga pe limba stropilor că în sfârșit a venit vara. De departe o vioară o îngâna coborând repede treptele aprinse de soare ale unei săli de concert. Un balans de văluri de căldură împrăștiate de vânt încerca să topească o poartă princiară din bare drepte de fier negru în vârf cu sfere mici aurii ca niște străjeri păgâni la porțile raiului. O grădină verde și proaspătă, tocmai bună de pârlit cu vârfuri de raze, se apăra cu un furtun de apă potolind setea gazonului englezesc drept și țâfnos umbrit doar pe jumătate de o casă impunătoare cu uși de sticlă ce transpirau din greu vegheate de două globuri albe moțăind la siesta de după amiază. În bucătăria cu ferestrele larg deschise pe ritmul melodiei "One Day at a time" din filmul "The Purple Rose of Cairo" o aromă de lămâi și un parfum de lavandă se curtau reciproc plutind pe deasupra unei mese de lemn potopită de felurite vase de sticlă și mulțime de lucruri întrebându-se ce se întâmplă. m, în pantaloni scurți de blugi și cu un maiou de vară liliachiu pe care scria "Keep out of the kitchen, I am cooking" citea cu glas tare.
- Aha, deci, ingrediente: 6 ceşti de zahăr. Am pus. Coaja de la 6 lămâi, în bucăţi mari de coajă. Câte lămâii sunt? Una, două, trei, patru... și cu astea două șase. Bun. Mai departe 4 ceşti de suc proaspăt de lămâie, 2 căni de apă și 2 ceşti de petale de lavandă. Gata! Hmm!
- Ce descânţi acolo, m?
- Încerc să conving câteva lămâii și un pumn de petale de lavandă să se transforme într-o limonadă de lavandă.
- Limonadă de lavandă? Așa ceva e imposibil.
- Nu și pentru mine.
În vasul mare de sticlă, ca un cilindru cu cioc, feliile de lămâi se roteau într-un dans amețitor împreună cu petalele de lavandă sub lingura de lemn folosită de m pe post de baghetă magică. Broboane mari coborau de-a lungul vasului, galbenul feliilor de lămâi fura privirea ca rotirea unui carusel, petalele mov zburau ca un pumn de stele întunecate pe un cer decolorat și limonada începu să capete o culoare frumoasă, un liliachiu pal, transparent, răspândind o aromă îmbietoare, proaspătă.
- Arată bine totuși.      
- Îhî. Vrei să guști?
- Nu, nu. I’d better keep on the safe side.
- N-ar mai trebui să spui asta de când mă cunoști pe mine, domnule.
- Ai dreptate. Cu tine e mai mult walk on the wild side.
- Important e să știi cum vrei să trăiești, domnule.
- Tu cum vrei să trăiești, m?
- Vreau să trăiesc frumos.
- Mă înveţi şi pe mine?
- De ce? Nu mai știi cum?
- Nu.
- Eşti un elev bun?
- Nu întotdeauna. Uneori chiulesc.
- Îmi place. Dacă ai fi fost tocilar nu aş fi acceptat însă dacă uneori chiulești accept.
- De ce?
- Pentru că vreau să ştiu ce faci când chiuleşti.
Într-un coș de nuiele ticsit cu un snop de lavandă uscată un bondar mai puțin curios dormea dus fără să-i pese de ce se întâmpla în jur.
- Curiozitatea a ucis pisica.
- Curiozitatea a inventat telefonul, domnule.
- Interesantă remarcă din partea cuiva care nu prea îl folosește. Te-am sunat ieri de două ori, m.
- Ştiu.
- Şi de ce n-ai răspuns?
- Tu răspunzi întotdeauna?
- Da.
- De ce?
- Păi cine mă sună vrea să vorbească cu mine.
- Și dacă nu răspunzi nu poate să te sune şi mâine?
- Poate că mâine nu mai are chef.
- Să-i fie de bine. Eu nu vorbesc decât cu cei care sună şi mâine, domnule.
Doi pițigoi își vorbeau cioc în cioc peste bucata de câmp colorat cu petice liliachii și mov. Un strop de limonadă prelins din ciocul cilindrului de sticlă căzu cu zgomot peste o ceașcă de cafea bine spălată ce aștepta degustarea de a doua zi.
- Și azi?
- Azi e cea mai frumoasă zi.
- Aşa spui în fiecare zi, m.
- Pentru că eu iubesc toate zilele din an şi mă îndrăgostesc pe rând şi de iarnă, şi de primăvară, și de vară, şi de toamnă...
- Şi mie când îmi vine rândul?
- De tine nu mă îndrăgostesc pe rând.
- Dar cum, m?
- Deodată, domnule.
Un fluture purpuriu poposi pe pervazul ferestrei unde zece pahare așezate pe o tavă, într-o ordine militărească, în afară de unul care ieșise din rând, deformau imaginea grădinii care privită prin ele părea un amestec de culori, de verde răsfirat plus o pată sticloasă, ca o prună turtită, arătând locul unde un pâlc de lavandă înflorise ca într-un câmp din Provence la rând cu trei plante de lobodă care și-au uitat măsura.
- De ce nu pui paharele toate la rând, m?
- De ce trebuie să fie toate la rând?
- Pentru că lucrurile trebuie să fie la locul lor ca să nu le rătăcești.
- Dacă ar fi fost la locul lui nu l-ai fi remarcat.
- Și asta e adevărat. Dar au și certitudinile rostul lor.
- Dacă te-ai îndrăgostit de certitudini nu înseamnă că nu poți să te rătăceşti.
Un motan tărcat rătăcit în câmpul înflorit peste noapte găsi vesel cărarea și intrând direct în bucătărie se trânti în brațele lui m torcând vesel.
- Cred că am avut mult de pierdut că nu ne-am împrietenit mai devreme, m.
- Hmm, ce pot să spun. În timpul atât de scurt de când ne cunoaștem nu am putut încă înțelege complexitatea trăirilor noastre în toate ipostazele.
- Dar e bine că nu ne-am întâlnit prea târziu.
- Ne-am întâlnit la timp. Chiar în momentul când bântuim amândoi printr-o adolescenţă rebelă.
- Am progresat dacă poţi să ne fixezi într-un timp definit.
- Noi nu ne fixăm, domnule.
- Hoinărim.
- Mda. Fără pălărie şi ceas.
- Atemporal?
- Eu sunt complet neintrată în rândul lumii.
- Asta am observat de la început.
- Ai și spirit de observație? Credeam că nu te poți dezlipi de oglinda ta de apă.
- Au. A fost cu intenţie.
- A fost. Recunosc. Şi nu regret.
- Nu regreți nimic, m?
- N-am timp. Trebuie să văd lumea.
- A vedea nu înseamnă automat că şi înţelegi.
- Nici nu vreau să înţeleg. Misterul rămâne aproape intact şi după ce ni se explică plus că anumitor înţelegeri nu le prieşte decât tăcerea.
Pe aleea care ducea spre lumea largă o tufă de trandafiri, ca o ceață de cenușă mov, tăcea în boboci întârziindu-și cu un aer princiar și tainic zvâcnirea petalelor delicate spre nemulțumirea unei albinuțe harnice.
- În cazul de faţă e vorba de începutul unei construcţii. Trebuie să ne şi vorbim.
- Nu e mai bine să păstrăm o doză de mister?
- Misterul rămâne oricum. Viitorul imediat însă ne așteaptă să ne cunoaștem mai bine.
- Eu de la viitorul imediat aștept un strop de magie, de lume autentică și trăiri de clipe fără orar dinainte stabilit.
- Dar trebuie să lăsăm un semn că am trecut pe aici, m.
- Lăsăm în fiecare zi, domnule. Suntem deopotrivă martorii şi actorii misterului.
- Hai să nu mai privim lucrurile pieziş.
- Nu le privesc pieziş. M-ai surprins într-o clipă de nedumerire. Parcă aştept să se împlinească lucruri îngrozitoare şi inevitabile.
- Sunt într-adevăr și zile de care trebuie să ne păzim, încremenite exact în momentul dramatic al unei povestiri pe care noi nu o mai înţelegem.
- Ca de exemplu?
- Plictisul care ne aşteaptă din momentul când începem să devenim doar o magazie de stocaj pentru trecut.
- Hmm. Esența unei construcții în echilibru este tocmai dezechilibrul profund al celor două lumi care vin în contact – a mea și a ta. Nu toate drumurile pe care le-am construit duc de la unul la altul, important este să-l găsim pe cel care este al nostru.
Un șir ordonat de furnici mărșăluia pe sub rugul de mure scurtând drumul spre grădină cu trei straturi de vinete și o movilă de cârtiță adormită sub un iris uscat.
- Atunci hai să o luăm pe scurtătură. Ce zici de o cină la mine acasă? Gătesc eu.
- Asta nu e o scurtătură, e de-a dreptu’. Sunt de acord cu o cafea...  în oraș.
- Bine. Hai!
- Mâine. Acum e târziu. Și seara stau cu Edgar. E cam singur.
Din învelișul de frunze corbul, înnobilat de o rază din asfințit cu o culoare purpurie drept în creștetul mohorât, auzindu-și numele, scoase un Cra! stins.
- Trebuie să recunosc cu gelozie că Edgar petrece mai mult timp cu tine decât mine.
- Eşti gelos, domnule?
- Da. Mi-ar plăcea să-ţi petreci timpul doar cu mine.
- Şi pentru mine ce mai rămâne?
În colivia cu ușa lipsă, ținută cu grijă de un ram tânăr, doi melci se odihneau după maratonul de doi metri străbătuți întreaga zi peste tulpina teiului cu frunze de inimă. În grădină soarele iscodea cu încăpățânare un strat început la capăt cu două hortensii de ametist sfidând seara care se apropia în taină.
- Aşa e la început, m. Până ajungem să ne cunoaştem după care nu vom mai simţi nevoia să fim tot timpul împreună pentru că prin ceea ce am construit vom fi împreună chiar şi când vom fi departe.
- Bun. Îmi place asta.
- Da? Nu mă aşteptam.
- Hai să considerăm că am terminat de construit. Noapte bună, domnule.
Un mănunchi de regina nopții crescut cu încăpățânare printre crăpăturile aleii de piatră își pregăteau parfumul de o noapte lungă.
- Noapte bună, m. Va o noapte frumoasă. Și lungă.
Pe strada potolită ziua începu să se întâlnească pe furiș cu noaptea. Lumina părea că se ridică pe vârfuri să mai privească o dată lumea, noaptea zăbovea lăsându-i loc de privit aşezând discret doar o lună transparentă în colţ, norii se strângeau coborând cerul, păsările îşi regăseau perechea şi cuibul, răcoarea începu să aştearnă covor de miros de iarbă, de frunze, de asfalt potolit și de lume tihnită. Totul se oprea ca în stop cadrul unei fotografii plin de momentul acela când îţi ţii respiraţia pentru că ştii că fotografia va îmortaliza o zi fericită iar noaptea începu să coboare încet, încet, în vârful picioarelor contopind.
Sub fereastra dormitorului, vopsit într-o culoare pal de somon, ce se răcorea prin fereastra deschisă cu boarea îndrăzneață iscodind cearșafurile ivorii de pe un pat mare cu mulțime de perne și o carte deschisă citită de m, stând pe coate și dând din picioare, se auziră niște pași apăsați și grăbiți. M își vârî capul pe geam.
- Salut, m. Încă nu te-ai culcat?
- M-ai speriat, domnule. Nu ştii să baţi la uşă?
- Am bătut dar n-ai auzit. Şi era încuiată.
- Aşa se întâmplă noaptea, domnule. Şi oamenii civilizaţi nu intră pe geam.
- Păî n-am terminat de construit.
- Parcă hotărâsem că da.
- Nu, m. Ai hotărât singură şi nu e bine. Trebuie să hotărâm amândoi.
-  Mâine am mult de lucru aşa că am hotărât să mă culc devreme. Ai ceva împotrivă?
- Mda. E cam devreme. Dar fie, mă sacrific. Dă ghivecele la o parte să pot intra.
- Vezi să nu primeşti o hotărâre de interdicţie însoţită de un ghiveci de flori.
- Şi flori? m, am zis eu că eşti romantică.
Geamul se închise cu zgomot, cerul se deschidea cu un fulger tăcut, rătăcit de tunet într-un ciclam întunecat.
- Vorbim mâine, domnule.
m se trânti pe pat cu mâinile sub cap scuturând un zâmbet. Începu să numere în gând. Unu, doi, trei, patru, cinci...
- Cioc, cioc...
Deschise fereastra cu un aer voit surprins.
- Tot tu eşti?
- Da. De ce, aşteptai pe altcineva?
- Domnule, eşti incorigibil.
- Am văzut că încă ai lumina aprinsă şi m-am gândit că nu poţi dormi.
- Şi te-ai gândit că de dragul tău, presupun.
- Aş vrea eu.
- Eu nu.
Un şir de nori luminoşi, ca şi cum s-ar fi topit luna, trecu de-a dreapta ferestrei.
- Vrei să-ţi citesc ceva?
- Ce?
- Ce vrei tu, m.
- John Fante.
Se aşezară în fereastră. Ea cu capul pe genunchii strânşi, el alături cu cartea într-o mână și cu țigara aprinsă în cealaltă.
- "Los Angeles, give me some of you! Los Angeles come to me the way I came to you, my feet over your streets, you pretty town I loved you so much, you sad flower in the sand, you pretty town. A day and another day and the day before, and the library... "
- Îmi place cum îşi iubeşte oraşul. Cu patimă.
- E ceva cu cuvântul ăsta, m. Când îl pronunți parcă îl aud pentru prima oară.
- Ș mie mi se pare când îl pronunț că e ca și cum l-aș pronunța pentru prima oară.
- Ești însetată de cuvinte. Aici ne asemănăm. Ar trebui să ne potolim setea împreună.
- Hai să ne potolim setea cu un pahar de limonadă de lavandă, domnule. Doar unul a mai rămas. Îl împărțim.
- Bine, m. După o zi așa de toridă e un fel nemaipomenit de a ne începe noaptea.
Paharul înalt și rece, în mâinile lor fierbinți, se umplu de amprente febrile și greierii care până atunci tăcuseră discret își luară în primire noaptea cântându-și serenada stelelor ce izbucniră puzderii pe cer. m căscă ostentativ, M fuma liniștit ca și cum n-ar fi observat nimic ba chiar se așeză mult mai bine pe pervazul ferestrei.
- Nu pleci, domnule?
- Păi, n-am terminat de citit primul capitol. Nu vrei să știi cum se termină?
- Cam vreau.
- Și nici limonada. Să știi că e bună. E ciudată dar e bună.
- Am fost sigură că o să-ți placă. Totul era să ai curajul să guști.
- Mda. Dar ceva de mâncare nu ai?
- Iaurt cu fructe de pădure.
- E clar. Cumpărăturile trebuie să le fac eu.
- Le faci. Da’ lista o fac eu.
- Cum se face că ai întotdeauna ultimul cuvânt?
- Am multe de spus, domnule.
- Și mie îmi place să te ascult, m. Așa că poți să începi.
- Să încep cu povestea de la grădiniță când i-am învinețit ochiul unui puști care mă necăjea?
Îi îndepărtă șuvița rebelă care-i ascundea ochii și o strânse lângă el.
- Începe cu ce vrei tu, m. Dar să nu te oprești niciodată.
Când noaptea începu să-și caute miezul în fereastra cu perdeaua de mătase brodată cu violete și flori de palisandru, trasă deoparte ca o cortină de teatru, m și M găseau cuvinte noi pentru lumea lor ciudată și zâmbete mai rotunde decât luna de chihlimbar. Lumea începea să fie o frumoasă clipă într-o noapte de vară dintr-o poveste cântată de greieri. O noapte lungă plină de cuvinte înmulțite la doi deasupra unui pahar de limonadă de lavandă.

m&M – O iubire ciudată, © SP
m=mademoiselle
M=monsieur

Saturday, 18 August 2012

Plimbarea norilor

Simon Alexandre-Clement Denis - Study of Clouds with a Sunset near Rome

Nori pufoşi ce veneau înspre ei în culori diafane curioase așteptând copii veseli să le urmeze alunecarea. Nori îngâmfaţi, proţăpiţi întunecaţi deasupra capetelor lor, nori pufoşi aurii însetaţi chemând ploaia, nori mari ca nişte perne de puf aşteptând patul nopţii pentru o bătaie cu fulgi, nori amorezaţi, rozalii, roşind la fiecare întâlnire cu soarele de care se îndrăgostiseră, nori furioşi, certăreţi alungându-se cu vântul într-un vârtej gri, nori visători cu capu’n cer trecând zăpăciţi când de-a dreapta, când de-a stânga privirii, nori somnoroşi abia treziţi din somn căscând o gură mare prin care se vedea albastrul văzduhului, nori-familii ieşiţi la plimbare mână în mână, nori-păsări zburând liber spre înalt, nori peşti înotând în azur, nori-vise răsucindu-se, fuioare albe argintii. Nori pentru zbor, pentru zborul din sufletul lor. Sellma şi Jack mână în mână zburau, zburau cu privirea, cu gândul, cu sufletul. Îşi simţeau aripile vibrând. Se înălţau până unde nicicând nu ajunseseră vreodată şi ochii lor căutau, căutau printre nori până găsiră o bucată de cer albastru şi din mijlocul cerului o rază le despică privirea şi ştiură amândoi că era o bucată din Falie. Îi aştepta!
© Drum în doi, SP

Pe tărâmul luminii


Soarele se ridica încet iscodindu-le fierbinte fruntea şi ascunzându-le siluetele în lumina din linia orizontului. În depărtare un leopard obosit odihnindu-se într-un copac ciufulit şi câteva girafe Masai care-şi dezmorţeau gâturile lungi mângâind cu botul nişte vârfuri de copaci în căutarea unui salate din frunze proaspete în vreme ce o familie de elefanţi îşi ducea puii spre un ochi de apă pentru baia de dimineaţă trâmbiţând după un nume doar de ei ştiut un elefănţel mic ce se îndepărta mereu curios. Un leu căsca pregătindu-se de culcare şi nişte gazele îndrăzneţe adulmecau delicat aerul de dimineaţă lângă o turmă de bivoli prăfuiţi care îşi amestecau negrul cu dungile frumos aranjate ale câtorva zebre supravegheate de un şacal flămând. Africa se trezea sub privirea lor şi copacii ca nişte ciuperci verzi, răsturnate, îi îmbiau cu umbră răcoroasă dar nu aveau timp de popas decât cu ochii luând cu ei în suflet dogoritoarea frumuseţe a acestui pământ ars de soarele care doar aici se risipea din plin. Călătoria lor era o călătorie în mai multe lumi iar lumea Africii se dezvăluia, încet, tainic. Africa îi aşteptase! Şi acum îi întâmpina cu braţele deschise pline de lumină iar în depărtare se întrezărea şoseaua care îi va purta spre Kilimanjaro.
© Drum în doi, SP



Friday, 29 June 2012

Vis de vară


Așterne patul iubite
pe nisipul unde s-au iubit îndrăgostiții
răsturnând liniștea lumii.
Împletește cu beznă îmbrățișările
să nu ne vadă nimeni cum scuturăm de umbre
trei rânduri de stele.
Cu patimă cântă-mi până s-or clătina zidurile
și s-or sparge pahare în petrecerii târzii
din portul în carantină de la ultima iubire.
Mâine corabia depărtărilor
ne va întoarce zarea pe toate părțile,
azi limbile ceasului au fugit
să ne caute drumul din palme
și zmee libere colorează cu înalt
bolta iubirii noastre.

Vezi? Sub luna nouă ochiul pământului caută apă,
noi, încercănați, adormim mai însetați
ca prima dată.
SP

Friday, 1 June 2012

Lumea din baloane de săpun


E dimineaţa copilăriei mele. Soarele m-a trezit pus pe şotii scânteiind pe asfaltul unde un şotron se conturase cu cretă colorată aşteptând o ceată de copii. Pe birou se îngâmfa un bol de sticlă în care se răsfaţau o mână de cireşe proaspăt spălate, câteva picături încă alunecă vesele pe coaja roşie, lucioasă, ca pe un tobogan povestind despre iarba verde numai bună de explorat în căutare de buburuze şi gândăcei. Tocul, îmbrăcat într-o culoare roz indecisă, stă cuminte în paharul cu creioane colorate aşteptându-şi peniţa. "Pe care o vei primi când vei fi mare", mi-a promis mama după ce botezasem cu tuş negru caietul ei cu planuri de lecţii şi corectasem înnegrit un curs de literatură de-al tatei unde poeziei lui Coşbuc îi lipseau mulţime de flori, aşa constatasem înflorind cu răbdare câteva pagini. Apoi am pus ochii pe un caiet mare, mare cât mine de mare cocoţat în vârful bibliotecii. N-am reuşit să ajung la el nici escaladând un taburet înalt nici aşezând una peste alta, într-un echilibru inconştient, cele patru volume groase de enciclopedie cărate cu greu. Într-o zi mama l-a coborât în lumea mea şi am aflat că i se spune Catalog. Mi-a dat voie să îl duc triumfătoare până la biroul lângă care stând cuminte pe un scaun înălţat cu pernuţă şi cu ochii plimbându-se curioşi odată cu mâna mamei ce scria elegant am aflat o mulţime de lucruri. Catalogul e un caiet unde sunt trecuţi toţi copii care merg la şcoală. Aşa fiecare va primi o notă. La scris, la citit, la numărat, la desen. "Şi eu când voi merge la şcoală, mami?" "Când vei creşte mare", mă lămuri mama. "Şi până vei creşte mare, te joci", adaugă tata coborându-mă de pe scaunul unde începusem să mă foiesc nerăbdătoare privind pe fereastra deschisă un fluture ce se cerea urmărit. Acum plec. Sunt ocupată. Trebuie să cresc. Până atunci însă nişte melci au ieşit la plimbare peste iarba încă udă, nişte rândunele îşi învaţă puii să zboare, bărcuţa de hârtie are nevoie de un ochi de apă, trebuie să găsesc cutia cu vopsea albastră că a mai rămas o bucată de perete alb nevopsit, ursuleţul de pluş vrea la plimbare, bunicii mai au poveşti de povestit, mama şi tata mi-au promis că mă duc în parc unde este un leagăn ce ajunge până la cer, încă nu ştiu gustul florilor de salcâm, Codrin are o minge nouă iar Ana mă aşteaptă în gradină unde s-au copt căpşunile. Şi am primit şi o cutie ciudată din care pot face baloane de săpun ce mi se aşează obraznic pe vârful nasului, sau fug odată cu vântul, şi între timp cresc. Aşa că astăzi nu mi-e dor de copilărie, astăzi sunt copil aşa cum sunt în sufletul meu în fiecare zi...