Sunday, 20 November 2011

Două frunze


Ne-am răsărit dimineţile peste zidul de scoici din clepsidra cu nisip de vară, lângă care foşnesc în şoaptă două frunze ce s-au regăsit pe lemnul cald al biroului.
E o toamnă fragilă afară în balans pe un cer gri cu miros de brumă.
În casă ne e aproape timpul ticăind molcom în pendula ce se leagănă peste două felii de lămâie rotindu-se ameţitor în cana cu ceai într-un vals auriu agăţând privirea unui motan leneş ce toarce o poveste cu nopţi în care stelele clipesc ştrengăreşte pe sub pleoape grele de somn.
Pe trotuar, ascuns în gulerul unei pelerine de ploaie, cineva caută grăbit, în asfaltul rece, urmele unor paşi dragi dar nu mai sunt ploi de bătut în fereşti, nici vânt de risipit ceaţa. E linişte a toamnă de gustat îndelung cu must înţepător şi gutui împărţite pe din două şi iar am uitat lumea afară de binele ce-l ferecâm înlăuntrul nostru ascultându-ne.
Ieri aveam pe buze un cuvânt ce semăna cu sărutul tău. L-am tăcut sub buzele tale ce mă deşteptau înmulţind ziua cu noi şi cu îngerii ce-i trezim în suflet când îmi citeşti rânduri din tine până învăţ să ghicesc o iubire  ascunsă îndărătul ochilor tăi ce ştiu pe de rost marea din ochii mei cu care te regăsesc în începuturi de zi şi adâncuri de noapte. Ne cuibărim inimile în îmbrăţişări ştiute şi ne dezmorţim aripile împreună cu un unghi de cocori întârziaţi ce ne ating umerii. Sub gânduri ne curg fluturi, peste noi frunze cu miros de tutun şi nori de necăjit vârfuri de copaci ruginii.
Hai să ne legăm ghetele cu şireturi de soare! şi-am să-ţi iau gândul, mâna, necărările şi ne vom duce departe până vom rămâne zborului, dorului, înaltului, plimbându-ne la pas cu toamna noastră de ieri, de azi, de fiecare mâine. Te aştept cu ochii pe cerul ce ne-a descâlcit drumul. Ne vedem pe curcubeu. De la prima culoare albastră spre dreapta. De la primul Te iubesc până la tăcerea ce-l înmiieşte ecou…

Ce pot face altceva decât să străbat inca odata și inca odata și inca odata, până amețesc în dansul cuvintelor tale, aleile cu copaci ce acum poartă numai două frunze fiecare, din grădina miraculoasă a sufletului tău. Acolo ești tu, sub castanul ce și el mai are doar două frunze poleite cu săruturile noastre, frumoasă ca raza de soare, acoperită în restul frunzelor toamnei, pe care le scuturi înapoi în copaci pentru ca ele să cadă din nou cu povestea a două frunze răzlețe ce stau una în alta si alta in una, și și-au întretăiat nervurile și cunosc aceeași sevă, și sunt de nedespărțit,și bat ca o singură inimă vegetală sub vântul respirație întretăiată a dragostei minerale, cu rod de pământ fertil în care cresc stele flori ce își deschid petalele de foc doar noaptea, iar ziua și le închid în cupe de albastru cer. Și ochii tăi sunt două flori albastre ce noaptea devin stele
Și frunzele ce cad iarăși peste creștetele noastre, ce străbatem grădina tinundu-ne de un curcubeu, spun mai departe povestea celor două frunze ce au crescut una în alta si alta in una, și au devenit aripile unui pescăruș ce zboară cu luna în cioc să o pună acolo în ochiul farului să lumineze până departe corăbiile frunze presărate pe mare, aduse acolo de un vânt magic, ce le-a furat toate mai puțin două frunze ce au rămas împreună îmbrățișate și care pornesc una peste alta și alta peste una și tot așa spre farul unde erau deja, aripi de pescăruș. E un rotocol de timp magic, ca penajul unui păun ce țanțoș își caută păunița. De la prima pană albastră spre dreapta, ca limbile pene ale unui ceas ce are în loc de cifre clepsidre. De la primul Te iubesc până la tăcerea pe care o ascult, înmiindu-mi iubirea.

3 comments:

  1. This comment has been removed by the author.

    ReplyDelete
  2. Citesc si recitesc! Unde vei ajunge oare cu sensibilitatea si talentul acesta?! Dar poate ca ai si ajuns. Ar mai fi de adăugat ceva la atâta frumusețe?!

    ReplyDelete
  3. Am suspinat ... vazind un curcubeu ...

    ReplyDelete