Sunday, 20 November 2011

Două frunze


Ne-am răsărit dimineţile peste zidul de scoici din clepsidra cu nisip de vară, lângă care foşnesc în şoaptă două frunze ce s-au regăsit pe lemnul cald al biroului.
E o toamnă fragilă afară în balans pe un cer gri cu miros de brumă.
În casă ne e aproape timpul ticăind molcom în pendula ce se leagănă peste două felii de lămâie rotindu-se ameţitor în cana cu ceai într-un vals auriu agăţând privirea unui motan leneş ce toarce o poveste cu nopţi în care stelele clipesc ştrengăreşte pe sub pleoape grele de somn.
Pe trotuar, ascuns în gulerul unei pelerine de ploaie, cineva caută grăbit, în asfaltul rece, urmele unor paşi dragi dar nu mai sunt ploi de bătut în fereşti, nici vânt de risipit ceaţa. E linişte a toamnă de gustat îndelung cu must înţepător şi gutui împărţite pe din două şi iar am uitat lumea afară de binele ce-l ferecâm înlăuntrul nostru ascultându-ne.
Ieri aveam pe buze un cuvânt ce semăna cu sărutul tău. L-am tăcut sub buzele tale ce mă deşteptau înmulţind ziua cu noi şi cu îngerii ce-i trezim în suflet când îmi citeşti rânduri din tine până învăţ să ghicesc o iubire  ascunsă îndărătul ochilor tăi ce ştiu pe de rost marea din ochii mei cu care te regăsesc în începuturi de zi şi adâncuri de noapte. Ne cuibărim inimile în îmbrăţişări ştiute şi ne dezmorţim aripile împreună cu un unghi de cocori întârziaţi ce ne ating umerii. Sub gânduri ne curg fluturi, peste noi frunze cu miros de tutun şi nori de necăjit vârfuri de copaci ruginii.
Hai să ne legăm ghetele cu şireturi de soare! şi-am să-ţi iau gândul, mâna, necărările şi ne vom duce departe până vom rămâne zborului, dorului, înaltului, plimbându-ne la pas cu toamna noastră de ieri, de azi, de fiecare mâine. Te aştept cu ochii pe cerul ce ne-a descâlcit drumul. Ne vedem pe curcubeu. De la prima culoare albastră spre dreapta. De la primul Te iubesc până la tăcerea ce-l înmiieşte ecou…

Ce pot face altceva decât să străbat inca odata și inca odata și inca odata, până amețesc în dansul cuvintelor tale, aleile cu copaci ce acum poartă numai două frunze fiecare, din grădina miraculoasă a sufletului tău. Acolo ești tu, sub castanul ce și el mai are doar două frunze poleite cu săruturile noastre, frumoasă ca raza de soare, acoperită în restul frunzelor toamnei, pe care le scuturi înapoi în copaci pentru ca ele să cadă din nou cu povestea a două frunze răzlețe ce stau una în alta si alta in una, și și-au întretăiat nervurile și cunosc aceeași sevă, și sunt de nedespărțit,și bat ca o singură inimă vegetală sub vântul respirație întretăiată a dragostei minerale, cu rod de pământ fertil în care cresc stele flori ce își deschid petalele de foc doar noaptea, iar ziua și le închid în cupe de albastru cer. Și ochii tăi sunt două flori albastre ce noaptea devin stele
Și frunzele ce cad iarăși peste creștetele noastre, ce străbatem grădina tinundu-ne de un curcubeu, spun mai departe povestea celor două frunze ce au crescut una în alta si alta in una, și au devenit aripile unui pescăruș ce zboară cu luna în cioc să o pună acolo în ochiul farului să lumineze până departe corăbiile frunze presărate pe mare, aduse acolo de un vânt magic, ce le-a furat toate mai puțin două frunze ce au rămas împreună îmbrățișate și care pornesc una peste alta și alta peste una și tot așa spre farul unde erau deja, aripi de pescăruș. E un rotocol de timp magic, ca penajul unui păun ce țanțoș își caută păunița. De la prima pană albastră spre dreapta, ca limbile pene ale unui ceas ce are în loc de cifre clepsidre. De la primul Te iubesc până la tăcerea pe care o ascult, înmiindu-mi iubirea.

Wednesday, 2 November 2011

Furtuna

chiar în capătul străzii, pe un fel de deal. Un conac frumos cu o curte largă şi o grădină mare. Se reîntorsese după mulţi, prea mulţi, ani. Toate feţele erau noi. Nu mai cunoştea pe nimeni. Era pustiu, doar un vânt amar şuiera ca rostogolirea unui pârâu de munte, repede, rece, asurzitor.
- Ce asculţi? Bubuie toată strada
- Wagner. Sigur nu-ţi place
- De unde ştii? Nu mă cunoşti
- Da, şi nici nu vreau să te cunosc
- "Încă" nu vreau să te cunosc, ar fi mai corect
- Scoate "încă" şi fraza va fi adevărată. Zâmbi trist.
Gardul viu suferea trist, neîngrijit. Oare o fi vreun grădinar prin apropiere? În colţul grădinii era un cireş bătrân. Câteva cireşe negre, uscate atârnau pe crengi.
El ţinea cireşe amare în căuşul palmelor. Globuri mici rubinii, aproape negre. Ea culegea câte una cu vârful degetelor şi mânca
- Sunt amare
- Da, dar îmi plac
Zâmbi amar. O îmbrăţişă. Îl împinse cu palmele. Cămaşa lui era albă cu pete roşii de cireşe amare.
Privi în dreapta unde stătea cuminte o băncuţă albă, frumoasă cu un spătar dantelat plin de pete ruginii. Trebuie vopsit. Se însera.
- Diseară la ce oră ne întâlnim?
- Nu-mi amintesc să fi stabilit că mă întâlnesc cu tine
- Păi, altfel cum să ne cunoaştem?
- Nu vreau să ne cunoaştem.
- Nu cunoşti pe nimeni aici
- Şi? Aşa îmi place
- Pe mine ţi-ar plăcea să mă cunoşti
Îi zâmbi răscolitor. Ea îl privi cu ochi de gheaţă.
Vântul îngheţat începu să bată din nou alungând mulţime de frunze ce alunecau foşnitor pe piatra terasei ca pe o bucată de gheaţă. Terasa trebuia lustruită şi o dală ce lipsea trebuia înlocuită. Părul îi flutura rebel şi o picătură de ploaie sărută vârful ceştii de ceai.
Îşi vărî capul pe fereastra deschisă
- Vrei să-ţi fac un ceai? E rece afară. De ce nu închizi geamul?
- Lucrez
O sărută neaşteptat. Pe fugă. Îl lovi cu capătul de creion peste nas. O privi mirat cu un ochi pe jumătate închis.
Vântul trânti o fereastră. Un ochi de geam era spart. Trebuie reparat. Şi fereastra dinspre miazăzi ar trebui înlocuită. O rază de soare se odihnise o clipă pe banca de pe terasă. Lemnul încă mai era cald.
Stătea pe un scaun pe peluza din faţa casei cu un teanc de foi pe genunchi şi scria de zor. Îşi luă un scaun şi se aşeză lângă ea.
- Ce scrii?
- Un eseu. Trebuie să-l termin repede
- Despre mare?
- Da
Îi urmărea mâinile plimbându-se nervoase peste foia albă. Îi strânse mâna. Mâna lui era caldă. Şi-o trase pe-a ei cu un gest brusc.
- Aş putea să te ajut. Ştiu multe despre mare
- M-ai ajuta dacă ai pleca
O sărută. Nu.l mai lovi. Îl împinse. Căzu cu tot cu scaun în iarba verde. Când se ridică avea un zâmbet rănit.
Iarba din curte era încă verde şi plină de petice de pământ ca nişte răni deschise ce aşteptau nerăbdătoare să fie oblojite cu gazon proaspăt. E mult de lucru aici. E neapărat necesar să îmi fac o listă. Căută în geantă printre farduri, rujuri şi nimicuri zornăitoare o agenda şi un pix.
Apăru de nicăieri.
- Ce notezi?
- Programul meu pe toată săptămâna. Sunt foarte ocupată. Am venit aici ca să lucrez
- Nu eşti în vacanţă?
- Nu
Zâmbi. Un zâmbet nedumerit.

Întră înăuntru. Scara obosită de lemn scârţâi nedumerit. Îi lipsea o treaptă şi perechea globului frumos de sticlă ce lumina văduvit terasa frumoasă, largă, din piatră cenuşie, cu câte patru coloane albe de fiecare parte. Pe una din ele era scrijelit un soare vesel. Probabil copiii ce îi văzuse jucându-se în capătul străzii, îşi zise.
- Copii noştri ar trebui să-ţi semene
Zâmbi şmechereşte. Îl privi lung.
- Vezi că te-ai putea îndrăgosti de mine şi te voi face să suferi
Zâmbi din nou, stins
Se stingea cerul. Un unghi de cocori pleca spre sud.
- Mâine plec
- Te întorci?
- Nu
- Vin cu tine. Aşteaptă doar cinci minute să-mi strâng nişte lucruri într-o valiză.
Îl privi tăios. O privi tandru. Se îndrăgostise.
Se auzi un croncănit tomnatic, gri, aproape negru. În grădina neîngrijită un nuc bătrân strânsese un mănunchi de ciori. La rădăcina lui dezvelită o cioară neagră ciocnea o nucă spartă şi un corb mirosind a cimitir îi dădea târcoale cu un mers greu ca de elefant. Într-o revistă despre Africa citise cândva că elefanţii au cimitirul lor, un loc anume unde se retrag atunci când simt că mor...
Se lăsase noaptea. Întunericul tropăia peste conacul vechi, terasa frumoasă cu banca albă cu spătar dantelat, peste frunze ruginii, ceaşca de ceai, părul fluturat. Vântul căuta un început de furtună...

m&M – O iubire ciudată, SP
© 2011