Tuesday, 11 October 2011

În câte feluri se aşteaptă

"Trebuie să-ţi alegi cu grijă oamenii de care ai nevoie, domnişoară."
"Eu n-am nevoie de nimeni."
"Aşa crezi acum primăvara că abia îţi înmuguresc gândurile. După ce ţi le pui în ordine, când va veni toamna, o să vrei să împarţi serile lungi cu cineva."
Nu ştia de ce se gândea tocmai acum la vorbele bătrânului anticar. Poate toamna, poate faptul că el o aştepta la capătul drumului ce ducea spre cabană. Şofa încet întârziindu-şi sosirea. El ajunsese de mult şi privea neliniştit pe fereastră. Drumul se transformase într-o panglică ruginie la care se adăugau, când şi când, nuanţe gălbui dintr-un mesteacăn ce-şi scutura alene ramurile. În faţa ferestrei un vânt curios răscoli covorul de frunze şi dezgoli iarba încă verde, un verde închis ca al unei mese de biliard pe care se odihneau mere roşii şi galbene. Poate că va fi toamna pe care în fiecare an o aştepta, deşi în ultimii ani nu mai credea că există o asemenea toamnă. Trase un sertar în care ţinea tacâmurile şi butonul rece de metal îi aminti că nu aprinsese focul. Un strănut îl luă de nas şi din gură îi ieşeau aburi. Aprinse braţul de vreascuri din cămin şi trosnetul lor molcom îi îndepărtă frigul din minte. Podeaua bucătăriei, din scânduri late de brad, scârţâia învechit. Mai avea nevoie de o pereche de paşi s-o dezmorţească. Un colţ de ziar aşezat pe masă se ridica întrebător de câte ori trecea pe lângă el mirându-se că nu era citit cu glas tare pe două voci. Pe peretele de deasupra canapelei, acoperită cu o cuvertură ţesută din lână albă, un tablou cu o pată de soare de culoarea mierii odihnindu-se pe o bancă plină de frunze, îi agăţă privirea. Tare mai iubea banca aceea. Banca lor. Banca întâilor întâlniri de lângă scrânciobul lângă care o aştepta. Privind tabloul retrăia aşteptarea aceea fără speranţe şi întâlnirea lor neaşteptată şi înţelegea de ce ea alesese să fie pictoriţă. Timpul fixat în câteva culori, nealterat, deschidea uşi pe care de obicei mintea le adâncea în ceaţă. Alături, ceasul fără o limbă ce măsura timpul ce-l petreceau împreună. Apa din ibric clocoti chemându-l. Adaugă două linguriţe de cafea ce se risipiră ca o pânză zgrunţuroasă pe deasupra apei colorând-o şi învolburând-o în clăbuci cafenii ce începură să se rotească într-o spirală fierbinte. În cabană se împrăştie un miros îmbietor de cafea proaspătă întrebând de ea. Tic-tac-ul ceasului fără minutar il trăgea întrebător de un colţ de gând. Şi-o amintea stând lângă el pe banca tare de lemn, cu mâinile băgate în buzunarul hainei lui, cu părul rebel concurând cu arămiul castanilor sălbatici şi privirea căutând cerul plin de cocori. Îi plăcea să plece şi el nu o oprea. O aştepta.
"În câte feluri ştii să pleci, m?"
"Şi tu, domnule, în câte feluri ştii să mă aştepţi?"
"În toate felurile în care ştii să pleci."
"Vrei să nu mai plec?"
"Nu, nu vreau decât să te întorci, m. Vreau să înveţi să te întorci."
Într-un cuib din teiul acum auriu un cocostârcel învăţa să se întoarcă, ea nu se putea lăsa de drum. Nu te poţi lăsa de drum ca şi cum te-ai lăsa de fumat, să stingi un capăt şi nu mai aprinzi altul. Şi ea era un drumeţ înrăit, pe tălpile ei scria Addicted, nu se putea opri. Privi de-a lungul drumului ce şerpuia sub copacii ruginii. Drumul ăsta părea un culoar luminat difuz, cu un capăt ispititor. Un culoar lung pe care trebuia să-l străbată. Nu credea că mai putea căuta drumul cu aceiaşi ochi. Până în seara asta nu mai trecea pe acolo decât din întâmplare, nu-i mai căuta nuanţele şterse. Nu trecea nici tăcând nici vorbind. Se descălţa de pantofi ca nu cumva să-i audă căutându-l. Cu tălpile goale nu se auzea că trece şi se felicita în gând pentru puterea de a păşi normal. Trecea mai departe aprizând un nou drum doar ca să-i vadă flacăra, să-l ardă până la capăt cu trecerile ei de mai multe feluri. Le preatrăise cu el, le murise singură. A rămas cu drumul, cu drumul ce o ducea iar spre...
"Te iubesc, m!"
"Hmm."
"Iarăşi hâmâi. Nu mă crezi?"
"Ar trebui să mă cunoşti ca să mă iubeşti, domnule."
"Şi de ce nu mă laşi să te cunosc? Ţi-e teamă?"
"De ce să-mi fie teamă?"
"Că te-aş iubi cunoscându-te. Ţi-e teamă să rişti, m."
"Nu mi-e teamă. Ştiu cum se va termina. De ce să mai pierdem timpul."
"Crezi că nu sunt îndeajuns de puternic?"
Îl privi întrebător. El ar fi vrut să-i spună ce ştia, ar fi vrut să-i spună despre scrisoare dar risca să o piardă. Ar fi fugit iar. Şi de dată asta pentru totdeauna. Oftă.
"Vrei să nu mai oftezi de parcă ţi-aş fi o povară?"
"Nu-mi eşti o povară, m. Şi chiar de-ai fi, ai fi cea mai dulce povară."
"Hmm."
"Iarăşi hâmâi."
"Aşa sunt eu, hâmâită."
"Eşti într-o mie de feluri, m."
"Şi cum ai vrea să fiu?"
"Să fii aşa, în toate felurile pe care le ştiu şi în cele pe care nu le voi şti niciodată.".
O aştepta aşezat pe ultima treaptă cu picioarele lui lungi întinse până la prima treaptă unde o frunză roşie, pe care un cioc de pasăre decupase din întâmplare o inimă, se lipise de piatra gri. Mirosea a sipete vechi, a poeme nescrise, a regăsiri şi a cafea amară. Era bine. Se aşeză alături luându-şi în primire ceaşca de cafea. La radio cineva cânta Buy me with a coffee.
"Mmmhhh! E bună. Te pricepi. Ai putea să mă cumperi cu o cafea, domnule. "
"Nu eşti de vânzare, m. "
"De ce? "
"Nu poţi să vinzi o jumătate de suflet. "
"Suntem întregul jumătăţilor care ştiu să ne întregească? "
"Suntem un întreg, m. "
Soarele se căţărase sus de tot şi aerul era brumat. Un început de amurg se aşeză pe un umăr de deal iar un fir de iederă ce pierduse ceva se încolăcea pe un stejar cu globuri din ghindă căutând şerpuitor.
Se lipi de el şi începu a privi de-a lungul drumului.
"Ce faci, m? Iar despici drumul în patru?"
"Mda, mi-e dor de-o plimbare."
"E cam frig."
"Cam."
Îi întinse mâna. O mână mică cu degete lungi, frumoase, pe jumătate acoperite de mâneca pulloverului nefiresc de lung.
"Plecăm împreună, domnule?"
"Plecăm, m."
Îi strânse mâna caldă. Aerul rece desena nori din respiraţia lor. Un trunchi de copac răsucit de spate se certa cu un stol de vrăbii dând nervos din ramuri urmărit de după o creangă ştirbă de o salcie bătrână ce-şi oblojea cu frunze o rădăcină dezvelită. Era un început de noapte grea cu o ceaţă tăcută. În faţa lor soarele se cununa cu o bucată de drum ce-şi aşezase fâşii din voal de lumină peste ochi. Din spate un corb îşi dregea glasul. Era negru. Cel mai frumos negru de pe crengile goale. Strălucitor, adânc şi sumbru. Până şi ploaia, ce se chinuia să vină, cădea altfel pe aripile lui. Cunoştea toate orele nopţii dar acum amuţise. Tăcea în întunericul ce-l răguşise cu o rază rătăcită.
"De ce priveşti în urmă, m?"
"Vreau să văd dacă scrie Va urma."
"Şi scrie?"
"Da, peste două umbre prelungi."
"Bine. Asta înseamnă că ne îndreptăm spre soare. Lasă umbrele în urmă, nu le mai privi."

© m&M – O iubire ciudată, SP
* m = mademoiselle

No comments:

Post a Comment