Monday, 31 October 2011

Poveste de răscolit fantome

Cu stiinta ca tu nu vei uita niciodata toate cele faptuite de noi si incredintate tie in taina, zilele noastre impreuna pe cararile miscatoare si regasirea noastra perpetua pe steaua ce am descoperit-o impreuna si e numai a noastra (cea pe care am prins-o cand cadea din cer si am pus-o la loc, acolo sus, pe firmament, sa ne lumineze) draga Jurnalule pun intre filele tale, ce sunt clipele vietii noastre, si amintirea unei zile de sfarsit de octombrie, asa cum a fost surprinsa in dialogul dintre mine si Sellma, parintii tai. Poate ca intr-o zi, mult mai tarziu, Jurnalule vei fi deschis cu bucuria celui ce se pregateste sa citeasca, de maini ce au cautat comoara a doua vieti asa cum sunt ele, intrepatrunse, si vei oferi ochilor curiosi si asteptand, caldura cu care am suflat pe paginile tale aurul viselor noastre tesute din firul fermecat al povestii. Si intr-o zi fu 31 octombrie. Dar spune tu mai departe....:
" Draga Jack, ce suntem noi?"
" Suntem oameni, Sellma, suntem oameni"
" Dar ce fel de oameni suntem noi? In ce fel?"
" In toate felurile in care intelegem sa fim oameni."
" Si in ce fel suntem noi astazi?"
" Astazi suntem copii, iarasi copii, mereu si copii, vrei Sel?"
" Stii bine ca vreau tot ce ne bucura si ne uneste. Azi, ca si ieri, ca si maine, ne uneste si joaca curata. Joaca cu inocenta in priviri si cu pantaloni scurti."
"Ok, si ce zi e astazi? E zi de dovleci. Nu de placinte cu dovleac, oh nu, impartim aceeasi dorinta de a lua tava plina cu ele adusa de vecina rumena in obraji si pe sest sa o golim la cosul de gunoi, ssst!, sa nu ne auda nici macar Codita, asta e taina adanca. Dar de dovlecii aceia scobiti, crestati si facuti sa para sinistri cu lumanarea ce le lumina zambetul stirb din povestile copilariei tale de care mi-ai spus aseara."
"Bine, si ce propui, ai uitat cum anul trecut mi-ai facut  tort din dovleac, sau cum ne chinuiam sa rostogolim ditamai bostanul, si cum tu ai fost hot ca de obicei si l-ai scobit pe ascuns mai mult decat trebuie ca ajunsese numai o biata coaja toate celelalte peripetii dupa cum au fost consemnate pentru istorie in capitolul D-ale pitaceelor i romanul picaresc ce poarta numele vizitele noastre dragi? Roman in curs de pregatire la editura Weekend Literar."
"Ok, ok, dar hai doar unul relativ mic sa cumparam, de dragul lui Codita, tare  as fi curios sa stiu cum reactioneaza la o asemenea aparitie neasteptata."
"Rautaciosule, si daca se sperie nu te-ai gandit ca se apuca sa faca taitei din chiar pantalonii dumitale in timp ce incearca din rasputeri sa ti se catere in brate pentru a-l proteja, nu uita ca aveti o afinitate speciala, insuti tu ai declarat ca este alteregoul tau sau o reincarnare a ta?"
"Pai, asta cand e vorba sa fie giugiulit de tine si sa se odihneasca in bratele tale, un fel de wishful thinking, altfel eu sunt propriul meu motan, ce am avut diverse ocupatii de-a lungul timpului, ultima fiind chiar de reporter. Bun, sa lasam dovlecii in dovlecaria lor. Propun altceva, uite, sa ne deghizam in fantome. Cearsafuri albe ai, ca ale mele sunt albastre si fistichii?"
"Hmm, n-am sa stric bunatate de cearsafuri facandu-le gaurele pentru ochi, doar pentru ca vrei sa joci rol de Fantomas. Trebuie sa te anunt ca asa ceva nu se admite. Apoi, noi nu credem in povesti supranaturale, fantomele nu poarta cearsafuri, cum poate fi asa ceva posibil? Nu, fantomele sunt imateriale, doar ca le poti vedea cand sunt suparate tare si atunci lumineaza de furie, asa sa stii. Mai sunt si unele cam zgomotoase cand le apuca pandaliile si bat in pereti, asa cum faci tu cand vecinii pun prea tare muzica noaptea tarziu, si se numesc poltergeisti, fantomele nu vecinii. Eu cred ca sunt si putin cam chiare, ca mereu se impiedica de lucruri din incaperile prin care bantuie si rastoarna obiecte si sunt extrem de dezordonate, cum poti fi dumneata cant te intorci de la pub sambata seara si tin sa-ti reamintesc domnule ca florile nu se pun in ibricul de cafea. Pui un tablou drept pe perete si ele mereu il stramba. Iti spun eu, nu au simt estetic. In sfarsit, un alt argument impotriva ideii de a ne face naluci, e ca am citit eu o poveste adevarata, s-a intamplat de mult, cand un tanar foarte curajos, inconstient de curajos, cu bravura petulanta a tineretii a acceptat o provocare de a petrece o noapte in biblioteca unui vechi castel bantuit de fantome, incuiat inauntru, fara putinta de a iesi din biblioteca pana dimineata. Nu credea tanarul nostru indraznet in nimic supranatural, in nicio fantasmagorie si radea in nas celor care sustineau contrariul. Si poate ca ar fi fost iertat de fantome in noaptea aceea de pomina, poate indurandu-se de tineretea sa, daca nu ar fi incercat sa fie prea istet. Astfel, in acea noaptea, in care se intamplase sa se dezlantuie o furtuna apriga si care era, ai ghicit, noaptea de 31 octombrie, pe vremea aceea nu se stia de Halloween, plus ca aventura are loc intr-un castel scotian, nu se multumi sa petreaca noaptea linistit cu ajutorul unei sticle de whisky sau citind Macbeth avea doar o singura lumanare la dispozitie totusi, dar pentru a ironiza si mai mult  pe cei ce credeau in astfel de inchipuiri, si se jurasera ca vazusera fantomele trecand prin pereti investmantate in alb, ei bine, tanarul nostru hotari sa-si puna un cearsaf ca o pelerina peste haine hainelor, era rece in biblioteca vechiului castel in ciuda focului ce fusese pregatit in semineu ce se stingea a somn, vantul inghetat spulberat de furtuna patrundea prin geamurile gotice zavorate cu gratii. "Daca sunt totusi fantome, ha, ha, ha, sa vedem ce or sa suna cand vor vedea una necunoscuta, pe mine, hu, hu, hu..." Cei care organizasera "provocarea" incercasera sa-l faca sa se razgandeasca, nu era bine sa glumesti cu astfel de lucruri, dar tanarul cu niciun pret nu renunta la ideea sa hazlie de a face pe fantoma,  jucand un renghi eventualelor naluci, in care nu credea deloc de altfel... Ei bine, trecu noaptea si furtuna iar zorii adusera o ceata groasa, pe care o puteai descrie fantomatica, era de parca mii de fantome pluteau deasupra pamantului inghetat. Organizatorii ciocanira la usa bibliotecii dar nu primira niciun raspuns. Nu se alarmara, era doar foarte devreme, probabil ca aventurierul adormise cu capul pe masa. Asa ca deschisera usa si patrunsera incet in camera in care lumina palida a zorilor se strecura prin geamuri aruncand umbre cenusii pe podeaua de lemn ce scartaia sinistru sub pasii lor. Tot ce zarira era insa cearsaful abandonat pe jos si in jurul lui imprastiata toata imbracamintea ce-o purtase bravul tanar. Dar de acesta nicio urma. Disparuse! Lumanarea arsese pana la capat si pe masa se afla un volum de Edgar Alan Poe din care probabil citise tot in deradere fata de fantome, grozavindu-se cu lipsa lui de frica, caci oricarui om normal citirea maestrului nu putea sa nu aduca fiori reci pe sira spinarii. Jack, trebuie sa-ti mai spun ca biblioteca nu avea niciun fel de culoar secret sau camera ascunsa sau niciun fel de loc tainic prin care ar fi putut disparea. Politia a cercetat totul cu amanuntime. Nimic din toate acestea... Totul a fost trecut la capitolul fenomene inexplicabile si apoi uitat. Totusi la vremea aceea, un celebru specialist in fantome si alte spectre a formulat teoria ca trupul aventurierului fusese absorbit de cearsaf si trecut in cealalta lume, cea a fantomelor. Cearsaful in sine a fost apoi ars in caminul bibliotecii, dar cei care au facut-o au putut jura ca au vazut din mijlocul flacarilor ridicandu-se un glob albastru de lumina difuza ce a plutit putin prin incapere iar apoi a disparut  prin geamul deschis acum. Scrumul lasat de cearsaf a fost luat si presarat undeva in curtea castelului, unde peste catva timp avea sa creasca un stejar ce cand deveni matur adapostea un corb ce croncanea cu un glas sfasietor. Si corbului i-a fost dat numele tanarului, Edgar.
A.C.
http://www.bluemountain.com/ecards/halloween/ecards-for-everyone/card-3283523

Tuesday, 25 October 2011

De la prima culoare albastră spre dreapta

Ne-am răsărit dimineţile peste zidul de scoici din clepsidra cu nisip de vară lângă care foşnesc în şoaptă două frunze ce s-au regăsit pe lemnul cald al biroului. E o toamnă fragilă afară în balans pe un cer gri cu miros de brumă. În casă ne e aproape timpul ticăind molcom în pendula ce se leagănă peste două felii de lămâie rotindu-se ameţitor în cana cu ceai într-un vals auriu agăţând privirea unui motan leneş ce toarce o poveste cu nopţi în care stelele clipesc ştrengăreşte pe sub pleoape grele de somn. Pe trotuar, ascuns în gulerul unei pelerine de ploaie, cineva caută grăbit, în asfaltul rece, urmele unor paşi dragi dar nu mai sunt ploi de bătut în fereşti, nici vânt de risipit ceaţa. E linişte a toamnă de gustat îndelung cu must înţepător şi gutui împărţite pe din două şi iar am uitat lumea afară de binele ce-l ferecăm înlăuntrul nostru ascultându-ne. Ieri aveam pe buze un cuvânt ce semăna cu sărutul tău. L-am tăcut sub buzele tale ce mă deşteptau înmulţind ziua cu noi şi cu îngerii ce-i trezim în suflet când îmi citeşti rânduri din tine până învăţ să ghicesc o iubire căpruie ascunsă îndărătul ochilor tăi ce ştiu pe de rost marea din ochii mei cu care te regăsesc în începuturi de zi şi adâncuri de noapte. Ne cuibărim inimile în îmbrăţişări ştiute şi ne dezmorţim aripile împreună cu un unghi de cocori întârziaţi ce ne ating umerii. Sub gânduri ne curg fluturi, peste noi frunze cu miros de tutun şi nori de necăjit vârfuri de copaci ruginii. Hai să ne legăm ghetele cu şireturi de soare! şi-am să-ţi iau gândul, mâna, necărările şi ne vom duce departe până vom rămâne zborului, dorului, înaltului, plimbându-ne la pas cu toamna noastră de ieri, de azi, de fiecare mâine. Te aştept cu ochii pe cerul ce ne-a descâlcit drumul. Ne vedem pe curcubeu. De la prima culoare albastră spre dreapta. De la primul „Te iubesc!” până la tăcerea ce-l înmiieşte ecou. S.P.

Friday, 21 October 2011

Un turn la înălţimea lunii

Ajunseră în capătul străzii Spareleaze Hill străjuită de rânduri de case întunecate, pustie la acea oră târzie din noapte. La câţiva metri în faţa lor zăriră casa ce o ştiau din fotografia ce o descoperiseră în arhiva Societăţii secrete Caton, la care acum, ca membri de prim rang, aveau acces. Inspirară adânc privind în jur. Nu era nimeni. Deschiseră poarta ce scârţâi prelung ca un copac bătrân tulburat de o rafală neaşteptată de vânt. Intrară înfricoşaţi privind casa impunătoare din piatră cenuşie, elegantă, ce avea aerul trist al oricărei case ce nu mai era locuită învăluită parcă într-o nedorită uitare ca într-o catifea neagră. Lemnul uşii de la intrare se ţinea cu încăpăţânare de nişte balamale ruginite, o fereastră, pe pervazul căreia moţăia o pisică în culorile nopţii, ieşise din zid şi atârna într-o parte scârţâind trist. Curtea era plină de grămezi de cutii înnegrite de ploaie, moloz, bucăţi de cărămizi şi era vegheată sumbru de un rest de zid aplecat înspre o groapă plină cu apă năclăită de un noroi vânăt. Grădina, cândva frumoasă, era părăsită. Se auzeau frunzele veştejindu-se în copaci sub o ceaţă sulfuroasă ce tropăia în valuri tăcute. Răcoarea nopţii adormise, printre crengile văduvite, doi corbi chiori şi un fluture negru cu doi ochi aurii. O umezeală nefirească se ridica din pământ împăturind totul într-un abur de linişte ce înţepenea fiecare vis şi toropea cu dorinţă de somn. Fântâna arteziană, decorată cu câteva statui ce reprezentau nişte delfini bucurându-se de apă, tânjea sub un strat gros de muşchi şi licheni. O alee din dale frumoase de piatră năpădită de iarba ce ţâşnea liberă din crăpături ducea spre casă printre două straturi de flori ce acum creşteau sălbatic împreună cu felurite buruieni într-o lipsă de armonie deplină. În dreapta casei un turn înalt, înnegrit de vreme adăpostea semeţ un clopot în aşteptare de lângă care o bufniţă îi huhui ameninţător. Jack privi în sus şi zise şoptind şi sniffăind din cauza aerului rece şi umed
- Pare mai înalt decât în fotografie
- Îhî, aprobă Sellma încântată dar adăugă repede, tot în şoaptă, amintindu-şi că Jack nu iubea înălţimile, aşa pare că e sub lumina lunii dar nu e chiar înalt, să ştii
- Mda, va trebui să căutăm o intrare, zise începând să dea ocol turnului căutând o uşă cu Sellma lipită de el ca o umbră
- Uf, nu e nici o uşă, Jack, pufni dezamăgită, după ce inspectară cu atenţie toate cele patru laturi ale turnului
- Da, nu e nicio uşă. A fost cândva, uite, chiar aici pe latura dinspre casă dar a fost zidită probabil de Caton când a părăsit locul pentru a-i ţine departe pe cei ce ar fi putut devasta turnul şi distruge astfel cărţile ascunse acolo. Nici o şansă să îndepărtăm lespezile, sunt grele, adaugă bătând zdravăn cu palma în zidul de lespezi, doar cu un buldozer pot fi îndepărtate
-  Ah, şi ce facem, ne căţărăm? fremătă Sellma privind în sus ca o pisică ce abia aştepta să-şi încerce agilitatea
- Nu, nu, nici vorbă, protestă Jack la ideea ei năstruşnică luându-l pe Caton drept aliat. Ai uitat ce scrie Caton în Însemnări? "Obosiţi de urcuşul căutării" deci urcuş, nu căţărat. Trebuie să mai fie o intrare pe undeva altfel nu ar fi zidit uşa.
 
© Drum în doi, capitolul 37

Wednesday, 19 October 2011

Miercurea fără cuvinte (5)


Fluturi de litere
din zboruri ce duc spre tine şi îşi găsesc rostul sub privirea cu care citeşti în sufletul cărţii
La Carmen puteţi să vă înscrieţi

Thursday, 13 October 2011

Despre mare, nu

Nu vreau să scriu astăzi despre mare, m-ar apăsa prea tare dorul și totuși despre ea scriu în toate cuvintele mele. Toate literele mele sunt albastre când îmi e senin și se strâng în valuri ce se revarsă pe pagina plajă și orice construiesc,case cu geamuri deschise cu rame portocalii de soarele unui apus nesfârșit, albe de Spania, cu acoperișuri  de olane roșii ca sângele măceșelor, turnuri înalte până la cer, fantomatice în ceața purpurie, cu scări interioare în spirală pe care urcă anevoios melci din ceasornicele unui timp de dinainte de timp, cu capul în nori, turnuri aproape lichide mereu metamorfozându-se sub vânturi pornite din esturi de speranța domnițelor așteptând cavalerii vesturilor cu zale de mărgean, toate devin faruri pentru pescărușii mei dragi, ce mi-au zburat din palma uriașa pe care am balansat lumea  văzută de sus, ca un glob din acelea ce le cumperi în vacanțe, și le scuturi privind cum ninge interior cu ierni de vată de zahăr, cu gust de migdale ca și ochii lui, cel care mi-a așezat palma pe fruntea lui și mi-a ars sufletul cu buzele unui sărut ca un foc de pasăre Pheonix, inima ieșind din colivia amintirilor, rupând gratiile de lemn de ulm din parcul unde am stat întâia oară pe o bancă din piatră citindu-l pe el și Jurnalul Albastru, el citindu-mi linia vieții sub ochii mei închiși de prea multă lumină, trasând-o pe obrajii fierbinți ca urmă unei sănii prin nămeții copilăriei. Am spus că nu voi scrie astăzi despre mare, dar pun cuvintele mele tresaltatoare în sipetul unei scoici și mă înalț ca un abur scos de copii jucându-se iarna peste anotimpurile cu gust de sare. Am luat ploaia de mână și am pornit-o împreună spre câmpul acela verde prelung unde am râs printre macii înfloriți odată , ții minte, când ți-am fost ulcior gurii tale însetate și cămașa ta albă flutura ca pânză unei corăbii, ce eșuase într-un lan de grâu și din ea se răsturnaseră butoaie de vin de trandafiri netezind cărarea noastră spre malul cu sălcii , lacul de la marginea satului unde ne-am scăldat în străvezia îmbrățișare a apei ce se urcase până-n ochii noștri încât irișii înotau ca pești negri și rotunzi, ca niște nasturi cu solzi...Astăzi n-am să scriu despre mare, ea va scrie de noi, undeva departe, pe o buclă de val, numele noastre spumă albă, trupurile noastre o plută presărată cu flori de ocean de iubire. A.C.

Wednesday, 12 October 2011

Miercurea fără cuvinte (4)

Castelul de nisip unde vei veni adusă de valuri
 
La Carmen puteţi să vă înscrieţi

Tuesday, 11 October 2011

În câte feluri se aşteaptă

"Trebuie să-ţi alegi cu grijă oamenii de care ai nevoie, domnişoară."
"Eu n-am nevoie de nimeni."
"Aşa crezi acum primăvara că abia îţi înmuguresc gândurile. După ce ţi le pui în ordine, când va veni toamna, o să vrei să împarţi serile lungi cu cineva."
Nu ştia de ce se gândea tocmai acum la vorbele bătrânului anticar. Poate toamna, poate faptul că el o aştepta la capătul drumului ce ducea spre cabană. Şofa încet întârziindu-şi sosirea. El ajunsese de mult şi privea neliniştit pe fereastră. Drumul se transformase într-o panglică ruginie la care se adăugau, când şi când, nuanţe gălbui dintr-un mesteacăn ce-şi scutura alene ramurile. În faţa ferestrei un vânt curios răscoli covorul de frunze şi dezgoli iarba încă verde, un verde închis ca al unei mese de biliard pe care se odihneau mere roşii şi galbene. Poate că va fi toamna pe care în fiecare an o aştepta, deşi în ultimii ani nu mai credea că există o asemenea toamnă. Trase un sertar în care ţinea tacâmurile şi butonul rece de metal îi aminti că nu aprinsese focul. Un strănut îl luă de nas şi din gură îi ieşeau aburi. Aprinse braţul de vreascuri din cămin şi trosnetul lor molcom îi îndepărtă frigul din minte. Podeaua bucătăriei, din scânduri late de brad, scârţâia învechit. Mai avea nevoie de o pereche de paşi s-o dezmorţească. Un colţ de ziar aşezat pe masă se ridica întrebător de câte ori trecea pe lângă el mirându-se că nu era citit cu glas tare pe două voci. Pe peretele de deasupra canapelei, acoperită cu o cuvertură ţesută din lână albă, un tablou cu o pată de soare de culoarea mierii odihnindu-se pe o bancă plină de frunze, îi agăţă privirea. Tare mai iubea banca aceea. Banca lor. Banca întâilor întâlniri de lângă scrânciobul lângă care o aştepta. Privind tabloul retrăia aşteptarea aceea fără speranţe şi întâlnirea lor neaşteptată şi înţelegea de ce ea alesese să fie pictoriţă. Timpul fixat în câteva culori, nealterat, deschidea uşi pe care de obicei mintea le adâncea în ceaţă. Alături, ceasul fără o limbă ce măsura timpul ce-l petreceau împreună. Apa din ibric clocoti chemându-l. Adaugă două linguriţe de cafea ce se risipiră ca o pânză zgrunţuroasă pe deasupra apei colorând-o şi învolburând-o în clăbuci cafenii ce începură să se rotească într-o spirală fierbinte. În cabană se împrăştie un miros îmbietor de cafea proaspătă întrebând de ea. Tic-tac-ul ceasului fără minutar il trăgea întrebător de un colţ de gând. Şi-o amintea stând lângă el pe banca tare de lemn, cu mâinile băgate în buzunarul hainei lui, cu părul rebel concurând cu arămiul castanilor sălbatici şi privirea căutând cerul plin de cocori. Îi plăcea să plece şi el nu o oprea. O aştepta.
"În câte feluri ştii să pleci, m?"
"Şi tu, domnule, în câte feluri ştii să mă aştepţi?"
"În toate felurile în care ştii să pleci."
"Vrei să nu mai plec?"
"Nu, nu vreau decât să te întorci, m. Vreau să înveţi să te întorci."
Într-un cuib din teiul acum auriu un cocostârcel învăţa să se întoarcă, ea nu se putea lăsa de drum. Nu te poţi lăsa de drum ca şi cum te-ai lăsa de fumat, să stingi un capăt şi nu mai aprinzi altul. Şi ea era un drumeţ înrăit, pe tălpile ei scria Addicted, nu se putea opri. Privi de-a lungul drumului ce şerpuia sub copacii ruginii. Drumul ăsta părea un culoar luminat difuz, cu un capăt ispititor. Un culoar lung pe care trebuia să-l străbată. Nu credea că mai putea căuta drumul cu aceiaşi ochi. Până în seara asta nu mai trecea pe acolo decât din întâmplare, nu-i mai căuta nuanţele şterse. Nu trecea nici tăcând nici vorbind. Se descălţa de pantofi ca nu cumva să-i audă căutându-l. Cu tălpile goale nu se auzea că trece şi se felicita în gând pentru puterea de a păşi normal. Trecea mai departe aprizând un nou drum doar ca să-i vadă flacăra, să-l ardă până la capăt cu trecerile ei de mai multe feluri. Le preatrăise cu el, le murise singură. A rămas cu drumul, cu drumul ce o ducea iar spre...
"Te iubesc, m!"
"Hmm."
"Iarăşi hâmâi. Nu mă crezi?"
"Ar trebui să mă cunoşti ca să mă iubeşti, domnule."
"Şi de ce nu mă laşi să te cunosc? Ţi-e teamă?"
"De ce să-mi fie teamă?"
"Că te-aş iubi cunoscându-te. Ţi-e teamă să rişti, m."
"Nu mi-e teamă. Ştiu cum se va termina. De ce să mai pierdem timpul."
"Crezi că nu sunt îndeajuns de puternic?"
Îl privi întrebător. El ar fi vrut să-i spună ce ştia, ar fi vrut să-i spună despre scrisoare dar risca să o piardă. Ar fi fugit iar. Şi de dată asta pentru totdeauna. Oftă.
"Vrei să nu mai oftezi de parcă ţi-aş fi o povară?"
"Nu-mi eşti o povară, m. Şi chiar de-ai fi, ai fi cea mai dulce povară."
"Hmm."
"Iarăşi hâmâi."
"Aşa sunt eu, hâmâită."
"Eşti într-o mie de feluri, m."
"Şi cum ai vrea să fiu?"
"Să fii aşa, în toate felurile pe care le ştiu şi în cele pe care nu le voi şti niciodată.".
O aştepta aşezat pe ultima treaptă cu picioarele lui lungi întinse până la prima treaptă unde o frunză roşie, pe care un cioc de pasăre decupase din întâmplare o inimă, se lipise de piatra gri. Mirosea a sipete vechi, a poeme nescrise, a regăsiri şi a cafea amară. Era bine. Se aşeză alături luându-şi în primire ceaşca de cafea. La radio cineva cânta Buy me with a coffee.
"Mmmhhh! E bună. Te pricepi. Ai putea să mă cumperi cu o cafea, domnule. "
"Nu eşti de vânzare, m. "
"De ce? "
"Nu poţi să vinzi o jumătate de suflet. "
"Suntem întregul jumătăţilor care ştiu să ne întregească? "
"Suntem un întreg, m. "
Soarele se căţărase sus de tot şi aerul era brumat. Un început de amurg se aşeză pe un umăr de deal iar un fir de iederă ce pierduse ceva se încolăcea pe un stejar cu globuri din ghindă căutând şerpuitor.
Se lipi de el şi începu a privi de-a lungul drumului.
"Ce faci, m? Iar despici drumul în patru?"
"Mda, mi-e dor de-o plimbare."
"E cam frig."
"Cam."
Îi întinse mâna. O mână mică cu degete lungi, frumoase, pe jumătate acoperite de mâneca pulloverului nefiresc de lung.
"Plecăm împreună, domnule?"
"Plecăm, m."
Îi strânse mâna caldă. Aerul rece desena nori din respiraţia lor. Un trunchi de copac răsucit de spate se certa cu un stol de vrăbii dând nervos din ramuri urmărit de după o creangă ştirbă de o salcie bătrână ce-şi oblojea cu frunze o rădăcină dezvelită. Era un început de noapte grea cu o ceaţă tăcută. În faţa lor soarele se cununa cu o bucată de drum ce-şi aşezase fâşii din voal de lumină peste ochi. Din spate un corb îşi dregea glasul. Era negru. Cel mai frumos negru de pe crengile goale. Strălucitor, adânc şi sumbru. Până şi ploaia, ce se chinuia să vină, cădea altfel pe aripile lui. Cunoştea toate orele nopţii dar acum amuţise. Tăcea în întunericul ce-l răguşise cu o rază rătăcită.
"De ce priveşti în urmă, m?"
"Vreau să văd dacă scrie Va urma."
"Şi scrie?"
"Da, peste două umbre prelungi."
"Bine. Asta înseamnă că ne îndreptăm spre soare. Lasă umbrele în urmă, nu le mai privi."

© m&M – O iubire ciudată, SP
* m = mademoiselle

Wednesday, 5 October 2011

Miercurea fără cuvinte (3)

Cu un singur cuvânt poţi ridica cea mai înaltă scară spre cer: Iubesc!
La Carmen puteţi să vă înscrieţi

Sunday, 2 October 2011

Întâlnirea de weekend (2)

Ne răscoleşte un dor nebun de bucata aceea de pădure ce ne îmbie cu vârfuri arămii de copaci şi parfum de gutui sălbatice. Un deal ce ţine în spate un car de ani şi pe umeri o pelerină încă verde ne opinteşte doar doar ne-om răzgândi dar gâdilat după ceafă de tălpile noastre grăbite se lasă urcat până-n vârfu-i ce deschide uşa pădurii. Mulţime de măceşi rubinii neciupiţi de brumă se înroşesc de plăcerea soarelui ce a uitat că e septembrie şi şi-a scos de dimineaţă nişte raze rămase de la sfârşitul lui august mângâindu-ne tandru. Un pâlc de opintici opintiţi într-o cioată îşi rotunjesc pălăriile cu promisiuni de tocăniţă alături de un burete cu o pălărie roşie cu pete albe de furie şi o privire otrăvită. O ghindă mică cu căpăcelul pe ochi inspectează curioasă pădurea căutând un loc de adormit peste iarnă şi de trezit cu rădăcini la primăvară sub un stejar bătrân consultat cu atenţie pe la încheieturile reumatice de o ciocănitoare cu un halat scrobit şi un cioc ascuţit ca un ac de seringă. Găsim un pumn de nuci verzi, încăpăţânate, ce nu vor să-şi dea jos nici hăinuţa verde, nici carapacea de lemn dar noi la fel de încăpăţânaţi le dezvelim până la miezul alb iodat râvnit şi de o pereche de veveriţe ce ne fură restul de nuci pregătite să fie luate acasă pentru cozonacul de Sărbători. Ne tragem sufletul de-atâta mers în vreme ce un vârtej de frunze ne îndeamnă să le numărăm după culorile ruginii dar noi puşi pe joacă încingem o bătaie zdravănă cu mănunchiuri de frunze, mai zdravănă ca anul trecut.
Ar mai fi multe de povestit despre pădurea de toamnă în septembrie dar octombrie vrea să mai lăsăm ceva nespus şi pentru când o veni el aşa că o pornim spre casă mână în mână cu frunze în păr şi soare blând ascuns prin buzunarele inimii. S.P.