Friday, 23 September 2011

Scrisoarea întâia

Vreau să trimit o scrisoare celei ce mi-e dragă. Să iau o coală albă de hârtie şi să simt cum pe ea am să aştern ceea ce vreau să-i spun. De fapt nu ştiu, cuvintele se nasc unul după altul, nu ştiu sigur cum vreau să spun, nu cuvinte vreau să spun, nu cuvinte vreau să scriu ci să pun acolo sufletul meu, să primească această pagină scrisă de mine cu scrisul meu deloc caligrafic, oare când e ultima oară când am scris de mână?! şi să ştie că acolo e sufletul meu, scris cu literele mele, cu b-urile cu bucle, cu t-ul uitat, grăbit, fără liniuţa aia ce taie, cu punctuleţ pe i, cu căciula şmecheră pe a, cu s-uri ca dune de nisip, cu ţ-uri cu punctişor sub ele, ţipând, ţârâind, ţopăind, să îmi mişc mâna pe pagină ca şi cum ar curge un râu, să mănânc litere şi apoi să le adaug, să rup coala şi să o iau de la capăt, căci cum să ştiu eu cum să-i spun că o iubesc, să umplu o pagină întreagă cu un stilou chinezesc primit drept premiu la o olimpiadă şcolară, descoperit într-un sertar, cu o cerneală ce nu se mai găseşte, să aud cum atinge pagina peniţa subţire, cum şi sufletul meu îl atinge şi vrea să-l mângâie pe al ei, să mă gândesc la plăcerea de a împături scrisoarea, da a o pune într-un plic, de a o timbra, de a merge la cutia poştală să o pun înăuntru, să mă gândesc la avionul ce o va zbura spre ea, la poştaşul ce o va strecura sub uşa ei, sau va bate la uşă spunând: "Bună dimineaţa, domnişoară! Aveţi o scrisoare!" să văd cum o desface cu degetele ei febrile, mângâind coala de hârtie, deci sufletul meu ce l-am pus acolo, cum îşi aşează ochii ei adânci, mai adânci decât universul, pe buclele b-urilor mele, cum numără punctele i-urilor, cum mă ceartă în gând că am uitat să pun un semn de exclamare la sfârşit de sentiment. Să ia apoi bucata asta de hârtie să o sărute şi să o recitească cu ochii aprinzându-se de dor sau să ofteze şi să o lase uitată într-un colţişor. Să fie orice ar fi peste timp, când coala se va îngălbeni şi cerneala se va estompa, dar să fie, că sufletul meu eu i l-am scris, să stea acolo în scrinul acela unde îşi ţine ursuleţul de pluş al copilăriei, bentiţa cu care odată îşi legase pletele rebele, pieptenele cu care pieptana stelele din părul ei de mătase, o scoică adunată demult la malul mării, o fotografie de pe când fusese în tabăra de copii, ştiu eu pe unde, cu o fustiţă albastră şi un zâmbet ce topeşte totul, o floare uscată ce i-a dăruit-o cândva sub ploaie de vară cineva căruia şi-a dat primul sărut, ori poate chiar prima ei scrisoare de dragoste nicicând trimisă, nimeni nu a meritat-o, poate că e şi un fir de iarbă, acum uscat, pe care se aşezase buburuza pe care o întrebase ce o să-i aducă în viaţă. Acolo, în sertarul acela, sau în scrinul acela, sau ştiu eu în ce colţişor să stea scrisoarea mea ce nu am putut-o trimite-o deşi sufletul meu este deja al ei, stăpâna mea, a mărilor şi a nopţii
Acum scriu şi adresa, locul acela minunat unde ea există şi visează şi face lumea mai frumoasă. Gata, în seara asta o trimit!
A.C.

No comments:

Post a Comment