Friday, 16 September 2011

Edgar


Pereţii erau izolaţi fonic şi nu aveau ferestre. Avuseseră dar Edgar le zidise pe toate. Lumina apartamentului era difuzată de veioze cu abajururi albastre dând locului, chiar şi atunci când erau toate aprinse, doar un semiîntuneric ceţos cu un efect odihnitor. Un sistem de aer condiţionat silenţios ventila încăperea creând un ambient rece, neprimitor. Un perete întreg era acoperit de colecţia de discuri de muzică clasică, unele din ele extrem de rare, chiar unice, toate la un loc valorând o mică avere. (...) Putea asculta Bach ore în şir nemişcat în fotoliul său. Dacă cineva ar fi intrat pe neaşteptate ar fi văzut doar un pardesiu şi o pălărie de parcă Edgar n-ar mai fi fost acolo. Un singur gest nu făcea, nu i se mişca nicio cută a pielii, ochii stăteau închişi pe tot parcursul audiţiei. Asculta şi reuşea să-şi elibereze mintea de orice balast, se transporta în muzică, devenea parte a compoziţiei, nu mai avea nici trup, nici gând, era doar un şir de note, de puncte şi contrapuncte, înceta să mai existe, pulsul i se rărea, respiraţia la fel, nu îşi mai simţea trupul, nicio amintire nu mai exista, niciun viitor şi nici prezentul. Era suspendat pe portativ. Când concertul sau simfonia se încheiau se ridica brusc din fotoliu şi îşi turna un pahar de coniac Hennessy, îşi aprindea o ţigară, mărea lumina veiozei de pe birou şi începea să-şi citească dosarele. (...) Era un profesionist şi se mândrea cu asta iar puţinii oameni care îl cunoşteau şi se foloseau de serviciile sale îl plăteau regeşte pentru munca lui. Nu dăduse greş niciodată. Lucra singur. Nu avea prieteni, nu i se cunoştea familia, nu avea legături amoroase, ci doar ocazionale vizite în Soho. Era perfect. Nu putea fi şantajat. (...) Nu primea prieteni, nimeni nu-i trecea pragul, nu mergea la restaurante, doar ocazionalele vizite în Soho. Când făcea cumpărături folosea supermarketul din colţ şi cumpărăturile sale nu erau extravagante. Fuma, e adevărat, şi avea o cunoscută febleţe pentru coniacul Hennessy VSOP dar altfel nu i se ştia niciun viciu. În ultimii trei ani, de când lucra pentru Bătrân, nu-şi luase nicio vacanţă. Aceeaşi rutină zilnică, precisă, niciodată schimbată. Putea fi, când voia, un partener agreabil de discuţie. Era extrem de cult şi de citit. (...) Nu-i spunea totul Bătrânului. Nu-i spusese totul nici în seara asta. Unele amănunte, despre Sellma şi Jack, le păstra doar pentru el. După ce Bătrânul plecă, se aşeză confortabil în fotoliu, închise ochii şi începu să asculte Toccata de Bach urmărind în gând mişcarea rapidă a degetelor interpretului, savurând sunetul catedralei goale ce se întorcea ecou în amintirile lui. Şi, foarte ciudat, de data asta zâmbea. Era un zâmbet frumos, dacă ar fi fost cineva să i-l vadă.
© Drum în doi, capitolul 24 - Edgar

No comments:

Post a Comment