Wednesday, 28 September 2011

Miercurea fără cuvinte (2)

Fly me to the sun 
Un stol de umbrele căutând-o pe Mary Poppins
La Carmen puteţi să vă înscrieţi

Sunday, 25 September 2011

Întâlnirea de weekend

Da, am consultat calendarul si am privit in taina frunzelor, e toamna! Totul incepe sa stea marturie acestei treceri, e ceva in aer, e ceva in soare, in dimineti si seri. Zorile se trezesc infiorate de un frig prevestitor al iernii, serile au rochii purpurii cu tivuri de ruginie matase. Noptile cad mai apasat si se atin din ce in ce mai mult. Cand ploua stropii au o mica boaba de zapada in miez, simfonia naturii e pe o cheie de ceata diez dar notele sar apoi inca saltarete trase in sus de o luna in doua ganduri: gand de vara pe o fata, gand de iarna pe cealalta. Pe linia de mijloc a portativului stau note purtand cosuri incarcate cu recolta si astfel linia se indoaie suspinand si mere parguite se rostogolesc din cosuri si o pornesc inainte in allegro. Dirijor e cand un nor bucalat certand un violonist amenintator ce vrea sa-l impunga cu arcusul, cand soarele intr-un frac auriu. Se acordeaza instrumentele ce-s copacii, cu ale lor crengi, sa intoneze majestic potpuriu sub vantul meloman. Da, sunt semne, e ceva in aer, e ceva in ochii pasarilor, pamantul scartaie ca un greier neconsolat. Dar pentru noi va fi mereu vara in suflet. Porniti impreuna prin anotimpuri pastram in noi caldura vietii fierbinti ce ne-a topit intr-o singura fiinta de gand si poezie, de drag si de avant. Chiar de va fi un nor razlet, razlet va fi, si furtuni de vor fi, vor fi grabnic trecatoare. Vom avea mereu cerul albastru, nesfarsit, unde am invatat zborul impreuna, inaltul verii cu magica vibratie. Peste toamna si dincolo de ea vom duce marea noastra ca pe un prunc in brate leganand-o leganati de a sale valuri pe care plutim corabie de dor. Toamna pentru noi e un alt inceput, un alt prolog la cartea scrisa impreuna, cartea cu coperti magice ce desfacuta ne fura de pe pamantul stingher si ne poarta intr-o lume unde totul este posibil. Impreuna rasfoindu-i si scriindu-i paginile cu mana in mana si inima in inima, mereu varateci, noi.
Si toamna e a noastra daruita in luni ce sunt numai de noi stiute! A.C.

Friday, 23 September 2011

Scrisoarea întâia

Vreau să trimit o scrisoare celei ce mi-e dragă. Să iau o coală albă de hârtie şi să simt cum pe ea am să aştern ceea ce vreau să-i spun. De fapt nu ştiu, cuvintele se nasc unul după altul, nu ştiu sigur cum vreau să spun, nu cuvinte vreau să spun, nu cuvinte vreau să scriu ci să pun acolo sufletul meu, să primească această pagină scrisă de mine cu scrisul meu deloc caligrafic, oare când e ultima oară când am scris de mână?! şi să ştie că acolo e sufletul meu, scris cu literele mele, cu b-urile cu bucle, cu t-ul uitat, grăbit, fără liniuţa aia ce taie, cu punctuleţ pe i, cu căciula şmecheră pe a, cu s-uri ca dune de nisip, cu ţ-uri cu punctişor sub ele, ţipând, ţârâind, ţopăind, să îmi mişc mâna pe pagină ca şi cum ar curge un râu, să mănânc litere şi apoi să le adaug, să rup coala şi să o iau de la capăt, căci cum să ştiu eu cum să-i spun că o iubesc, să umplu o pagină întreagă cu un stilou chinezesc primit drept premiu la o olimpiadă şcolară, descoperit într-un sertar, cu o cerneală ce nu se mai găseşte, să aud cum atinge pagina peniţa subţire, cum şi sufletul meu îl atinge şi vrea să-l mângâie pe al ei, să mă gândesc la plăcerea de a împături scrisoarea, da a o pune într-un plic, de a o timbra, de a merge la cutia poştală să o pun înăuntru, să mă gândesc la avionul ce o va zbura spre ea, la poştaşul ce o va strecura sub uşa ei, sau va bate la uşă spunând: "Bună dimineaţa, domnişoară! Aveţi o scrisoare!" să văd cum o desface cu degetele ei febrile, mângâind coala de hârtie, deci sufletul meu ce l-am pus acolo, cum îşi aşează ochii ei adânci, mai adânci decât universul, pe buclele b-urilor mele, cum numără punctele i-urilor, cum mă ceartă în gând că am uitat să pun un semn de exclamare la sfârşit de sentiment. Să ia apoi bucata asta de hârtie să o sărute şi să o recitească cu ochii aprinzându-se de dor sau să ofteze şi să o lase uitată într-un colţişor. Să fie orice ar fi peste timp, când coala se va îngălbeni şi cerneala se va estompa, dar să fie, că sufletul meu eu i l-am scris, să stea acolo în scrinul acela unde îşi ţine ursuleţul de pluş al copilăriei, bentiţa cu care odată îşi legase pletele rebele, pieptenele cu care pieptana stelele din părul ei de mătase, o scoică adunată demult la malul mării, o fotografie de pe când fusese în tabăra de copii, ştiu eu pe unde, cu o fustiţă albastră şi un zâmbet ce topeşte totul, o floare uscată ce i-a dăruit-o cândva sub ploaie de vară cineva căruia şi-a dat primul sărut, ori poate chiar prima ei scrisoare de dragoste nicicând trimisă, nimeni nu a meritat-o, poate că e şi un fir de iarbă, acum uscat, pe care se aşezase buburuza pe care o întrebase ce o să-i aducă în viaţă. Acolo, în sertarul acela, sau în scrinul acela, sau ştiu eu în ce colţişor să stea scrisoarea mea ce nu am putut-o trimite-o deşi sufletul meu este deja al ei, stăpâna mea, a mărilor şi a nopţii
Acum scriu şi adresa, locul acela minunat unde ea există şi visează şi face lumea mai frumoasă. Gata, în seara asta o trimit!
A.C.

Thursday, 22 September 2011

Poeme în metrou

Pentru londonezii ce călătoresc cu metroul şi au ocazia să-şi ridice ochii din ziare, kindles sau Iphones, există în unele trenuri o poezie scrisă pe pereţii interiori, sus, deasupra barei de susţinere, lângă omniprezenta hartă a metroului londonez. Dacă pasagerii sunt în dispoziţie visătoare şi îşi ascultă curiozitatea ce-i îndeamnă să citească ce e scris, învingând plictiseala, blazarea sau prejudecata şi mai ales dacă ştiu să citească o poezie vor găsi tipărite acolo sus mici bijuterii poetice, ferestre spre noi lumi şi sensibilităţi. Şi, vor afla ca e vorba de o iniţiativă a primăriei Londrei intitulată simplu "Poeme în metrou" - Poems on the Underground. Dacă ar avea mai târziu curiozitatea să afle mai multe despre această neobişnuită experienţă literară ar afla că programul a debutat în 1986 şi a fost "copilul" scriitoarei americane Judith Chernaik născut din dorinţa ei de a populariza poezia milioanelor de pasageri ce folosesc zilnic metroul londonez.
Poeziile se schimbă şi câteodată abia aştepţi să iei metroul sperând că te vei găsi în unul din acele trenuri unde este una pe perete.
Iar dacă se lipeşte vreo poezie măcar de unu la sută dintre călători, ce victorie pentru frumoasa artă a poeziei!
Anul acesta se împlinesc 25 de ani de la naşterea acestei idei şi am dorit să o sărbătorim şi aici în Jurnalul albastru!

John Atkinson Grimshow, Autumn Gold
Simfonie în galben

Un omnibuz pe pod trecea
Târându-se, un fluture gălbui,
Când ici şi colo un trecător haihui

Ca o insectă mică se iţea

Bărci mari de fânul galben pline
La docul adumbrit sunt ancorate
Şi ca un şal de galbenă mătase
O ceaţă densă peste chei se-aţine

Şi frunze galbene se flutură şi cad
Din ulmii cenuşii, zbătându-se uşor
Şi-mi sta Tamisa verde palid la picior
Ca un filon de valuri şi de jad
Oscar Wilde (1854 - 1900)
Traducere de A.C.

Wednesday, 21 September 2011

Miercurea fără cuvinte (1)

Şapte merei verzi au plecat la mare
în vacanţă, ca să stea la soare
să se îmbăieze, să se odihneasca
pe nisipul alb să se înroşească
sursa: Apples on the Beach, Fort De Soto State Park, Florida
La carmen puteţi să vă înscrieţi

Tuesday, 20 September 2011

Luna nopţilor fără lună (3)






Am început să recunosc luna după felul în care ştii să mi-o dăruieşti. Acum e neîncepută.
Am învăţat să privesc luna după ochii tăi şi să caut reflectarea irişilor tăi pe văile ei de argint în nopţile când ridic braţele să o smulg de pe cer şi să ţi-o aşez pe pernă lângă părul tău cascadă de întuneric, să lumineze sfânt, să fie martora sărutului cu colţuri de argint pe buzele mărgean. Apoi ţi-o aşez diademă în cununa părului revărsat ca noaptea.
Acum e începută!

Friday, 16 September 2011

Edgar


Pereţii erau izolaţi fonic şi nu aveau ferestre. Avuseseră dar Edgar le zidise pe toate. Lumina apartamentului era difuzată de veioze cu abajururi albastre dând locului, chiar şi atunci când erau toate aprinse, doar un semiîntuneric ceţos cu un efect odihnitor. Un sistem de aer condiţionat silenţios ventila încăperea creând un ambient rece, neprimitor. Un perete întreg era acoperit de colecţia de discuri de muzică clasică, unele din ele extrem de rare, chiar unice, toate la un loc valorând o mică avere. (...) Putea asculta Bach ore în şir nemişcat în fotoliul său. Dacă cineva ar fi intrat pe neaşteptate ar fi văzut doar un pardesiu şi o pălărie de parcă Edgar n-ar mai fi fost acolo. Un singur gest nu făcea, nu i se mişca nicio cută a pielii, ochii stăteau închişi pe tot parcursul audiţiei. Asculta şi reuşea să-şi elibereze mintea de orice balast, se transporta în muzică, devenea parte a compoziţiei, nu mai avea nici trup, nici gând, era doar un şir de note, de puncte şi contrapuncte, înceta să mai existe, pulsul i se rărea, respiraţia la fel, nu îşi mai simţea trupul, nicio amintire nu mai exista, niciun viitor şi nici prezentul. Era suspendat pe portativ. Când concertul sau simfonia se încheiau se ridica brusc din fotoliu şi îşi turna un pahar de coniac Hennessy, îşi aprindea o ţigară, mărea lumina veiozei de pe birou şi începea să-şi citească dosarele. (...) Era un profesionist şi se mândrea cu asta iar puţinii oameni care îl cunoşteau şi se foloseau de serviciile sale îl plăteau regeşte pentru munca lui. Nu dăduse greş niciodată. Lucra singur. Nu avea prieteni, nu i se cunoştea familia, nu avea legături amoroase, ci doar ocazionale vizite în Soho. Era perfect. Nu putea fi şantajat. (...) Nu primea prieteni, nimeni nu-i trecea pragul, nu mergea la restaurante, doar ocazionalele vizite în Soho. Când făcea cumpărături folosea supermarketul din colţ şi cumpărăturile sale nu erau extravagante. Fuma, e adevărat, şi avea o cunoscută febleţe pentru coniacul Hennessy VSOP dar altfel nu i se ştia niciun viciu. În ultimii trei ani, de când lucra pentru Bătrân, nu-şi luase nicio vacanţă. Aceeaşi rutină zilnică, precisă, niciodată schimbată. Putea fi, când voia, un partener agreabil de discuţie. Era extrem de cult şi de citit. (...) Nu-i spunea totul Bătrânului. Nu-i spusese totul nici în seara asta. Unele amănunte, despre Sellma şi Jack, le păstra doar pentru el. După ce Bătrânul plecă, se aşeză confortabil în fotoliu, închise ochii şi începu să asculte Toccata de Bach urmărind în gând mişcarea rapidă a degetelor interpretului, savurând sunetul catedralei goale ce se întorcea ecou în amintirile lui. Şi, foarte ciudat, de data asta zâmbea. Era un zâmbet frumos, dacă ar fi fost cineva să i-l vadă.
© Drum în doi, capitolul 24 - Edgar

Friday, 9 September 2011

Marea cea nerostită


Cea mai frumoasă mare e cea nerostită,
Ce se prelinge acum la picioarele noastre
împământenite
spălând lutul din care ne-a rotit olarul
sfărâmiţându-ne fără de gând în praf însetat
din care din nou se va olări trupul nostru.

Al tău, amforă plină de vin neînceput,
al meu, însetat de părul tău valuri
ce se izbesc de gura mea în sărut.

Şi dacă urechile tale sunt scoici
în care şoptesc dorul meu
şi dacă trupul tău e năpădit de alge
din care te descâlcesc
şi dacă sarea şi nisipul te acoperă
e ca să fac din sare coloane şi din nisip castelul
unde vei veni adusă de valuri.
A.C.

Friday, 2 September 2011

În câte feluri vine toamna

A venit toamna! Scutură galben frunze peste ziua prea scurtă, plimbă liniştea între două rafale de ploaie căutând o tristeţe ameţitor de castanie şi-şi luminează a taină miezul de zi peste pădurea ce-a înghiţit de dimineaţă o ceaţă purpurie. Se-ntinde leneş din toate ramurile neştiind cum să scape de bruma timpurie azvârlind o rază piezişă de soare peste o vrabie ce-şi cheamă perechea în cuib cu o voce înăbuşită în văluri. A venit toamna! Uitasem în câte feluri ştie să vină. Uitasem în câte feluri ne ţinem de mână tăcând despre ea sub paşi tulburând poteci foşnitoare. Vii?

Vin. Şi am venit cu toamna luând cu noi salutul nostru! Şi la întâlnirea noastră sub teiul ce-şi aprinde frunzele în lumânări nu venim singuri. Eu aduc rândunici rătăcite ce-şi caută stolul tremurând în palmele mele ca inimi mici şi le las să-ţi zboare prin păr răvăşindu-l mătase de somnul lunii albăstrite de ochiul tău iezer încreţit de boarea unui gând .Tu ai venit cu un cocor cu aripi lăute, trist, îndreptându-şi ciocul spre cuibul din nucul bătrân, pustiu acum. Şi odraslele lui ţi se încurcă printre picioare, încearcă să te apuce şi să te ridice, să te ia cu ei spre ţările calde. Tu însăţi ţi-ai întins braţele până ai cuprins soarele şi l-ai tras jos pe pământ şi a curs raze alei prin pădurea uitată. Ne aşteaptă să îi numărăm frunzele până când ameţiţi în numărătoare, frunzele devin săruturi înroşite şi galbene şi cădem cu ele pe pământul deschis până în străfunduri de iarnă. Ce ne e toamna de ne facem dealuri şi bruma părului meu se aşează la picioarele tale desculţe? Te încalţ cu frunzele toamnei să îţi aşezi punte trecând peste pârâul mângâierilor mele.
Te zbor cu zborul cocorilor ce se-ndreaptă unghi spre ţările calde din surâsul tău, te învelesc cu braţele pline de soare în nopţile ce plâng cu lacrimi reci peste o lună neterminată, te visez visându-mă cu ochii ce ţi s-au castanit aşteptându-mă. Uitasem în câte feluri vine toamna. Nu-mi amintesc decât cum vii tu! Şi când ajungi începem să numărăm:
SE-ptembrie, OCT-ombrie, NOI-embrie. NOI!

Thursday, 1 September 2011

Toamnă pentru totdeauna

Imagine: Georgia O'Keeffe, Frunza
Maşina coti la dreapta pe un drum pietruit peste care se aplecau curioase zeci de crengi cu frunze vorbăreţe, arămii. Un amurg de culoarea scorţişoarei se încălzea la un rest de rază şi cinci mere roşii aşteptau sărutul de brumă să le înmoaie dulceag. În capătul drumului, după o tufă de măceş rubiniu, o cabană mică de lemn, adormită. Recunoscu toamna de cum coborî din maşină după paşii adânciţi în frunze moarte ce ucideau orice urmă de zgomot ce ar putea tulbura liniştea lumii din capătul crângului. Scările de lemn scârţâiau ca un soare în amurg, obosite. Cheia – la locul ei după ghiveciul de flori locuit de o familie de vrăbii. Uşa grea de stejar se dădu în lături invitând lumina să se topească în toate ungherele. Era frig. Un frig frumos de toamnă ce aştepta să se risipească în şemineul din pietre mari de râu lângă care el pregătise un braţ de vreascuri uscate.
© Drum în doi, capitolul 104