Thursday, 18 August 2011

Un tren vecin cu marea din zâmbetul lor

Claude Monet, Gare St Lazare: Ligne de Normandie. 1877. Oil on Canvass
S-a trezit cu zorile pe cap. Şi-a luat rucsacul burduşit în spinare şi direct la gară. Era dimineaţă devreme şi era frig. Şi-a luat un ceai fierbinte. Ar fi vrut să o ia în braţe. Nu sosise. Gara era aproape goală doar două turturele guguştiugeau gri pe un spătar de bancă albastru. Aştepta cu răbdarea unui adolescent. Scoase din sărite un ceas tacticos, ce nu se grăbea, rostindu-se calm. ritmic între cele două limbi, consultându-l din cinci în cinci minute. Mai erau cincisprezece minute. "Poate totuşi vine." Întotdeauna întârzia cincisprezece minute. "N-am întârziat mult", se scuza sub privirea lui în care se risipea un rest de furtună. "Doar cincisprezece minuţele. Atât", şi arăta un timp imaginar între degetul mare şi arătătorul ce lăsau un spaţiu mic între ele ca şi cum timpul ar fi putut fi prins între degetele ei delicate. Scotoci peronul cu privirea căutându-i din ochi rucsăcelul roşu cu o dungă neagră rătăcită între două barete albe. Nu era nicăieri. "Dacă se ascunde o trag de urechi ca la şcoală. Ba, mai rău." Bombăni printre dinţi. "Mai bine n-o invitam. Of, of, of."  Şi totuşi n-ar fi făcut asta, nu s-ar fi ascuns tocmai aici în gară. Dacă i se întâmplase ceva? Nu, sigur ar fi sunat. Se urcă pe un colţ de bancă şi inventarie iar, cu grijă, fiecare prezenţă. Nimic.
Trenul sosi scrâşnind grăbit învăluind peronul într-un abur dintr-o altă lume. Un tren vetust, obosit ce îşi trăgea cu greu vagoanele după el. În compartiment senzaţia că ai alunecat în timp într-o vreme de război. Husele fotoliilor îşi pierduseră culoarea între cele două decenii de când stăteau şi aşteptau să fie schimbate. Uşi ce se închideau cu încăpăţânare, ferestre prăfuite ce aruncau un văl cenuşiu peste peisajul altminteri frumos ce aluneca leneş sub căldura îmbietoare. În tavan un bec anemic pâlpâia obositor iar scârţâitul şinelor la fiecare oprire îţi aducea aminte de o durere cruntă de dinţi. Îl aştepta pe locul de lângă geam. Cu rucsăcelul roşu cu o dungă neagră rătăcită între două barete albe cocoţat pe umărul ei şi cu pălăriuţa albă pe cap. Îl privi ştrengăreşte. O privi luminat.
"Ai întârziat, domnule."
"Ai venit, m!"
"Da. Ţi-am zis doar că voi fi acolo unde trebuie să fiu."
În compartiment un copil mofturos şi o pereche plină de amintiri ce le împărtăşeau cu generozitate. Pe culoarul trenului călătoreau voci de adolescenţi care cântau în engleză un cântec de-al Beatlesilor: "We all live in yellow submarine, yellow submarine, yellow submarine... "
Când se apropiară de mare schimbă locul cu al lui şi se aşeză cu spatele la geam
"Ce faci, m?"
"Nu vreau să văd marea de pe geamul compartimentului. Să-mi spui când ajungem."
Coborâră din tren într-o gară mică plină de cămăşi în toate culorile verii. Gara avea ceva dintr-un bazar turcesc în plină zi. Oameni rătăciţi cărând bagaje inutile căutând o oază de linişte în cele zece zile de vacantă. Mirosea a mare. Mirosea a sare de mare. Marea era peste tot chiar dacă nu o vedeau. Le intra în nări, în ochi, în zâmbet, în suflet. Un semafor îmbujorat ţinea pe loc un tren aşteptat de un marinar singur ce pleca departe. Se duse direct la el cu aparatul de fotografiat în mână. Nu auzea ce îi spune. Marinarul zâmbi şi îi dărui bereta. "Vino!" îi spuse "hai să facem o poză." Marinarul îi fotografie. Prima lor poză la mare: Ea, cu beretă de marinar pe cap, căutând marea cu zâmbetul, el, ţinând-o strâns de după umeri, căutând zâmbetul din marea ochilor ei.
© m&M – O iubire ciudată, SP
* m = mademoiselle

No comments:

Post a Comment