Friday, 12 August 2011

Un iluzionist jonglând cu lumina

Imagine: Leif Nilsson, Doanes Field - morning
Soarele se rotunjea arzător pe cer. Un câmp nesfârşit de floarea soarelui se ţinea hipnotizat după el. Scoase mâna pe geamul deschis al maşinii şi şi-o lăsă mângâiată de petalele calde de sulfină ce străjuiau drumul. În spicele de grâu trosneau boabe cu miros auriu de pâine. Ajunse. În livadă un cais se îmbogăţise îmbietor. Pe măsuţa de pe terasă aşteptau un cantalup rece şi un pahar brobodit în care pluteau, printre cuburi de gheaţă, două felii subţiri de lămâie. Îşi aruncă pălăria de pai pe măsuţă şi se aşeză în balansoar. În legănatul răcoritor ce-i flutură părul văzu câmpul în balans. Un iluzionist jonglând cu lumina. Bău limonada şi zăbovi pe terasă. Împături cu privirea câţiva kilometri până la câmpia de grâu pârguit şi hotărî s-o ia într-acolo după prânz. Dispăru în bucătărie. El apăru ca de obicei de nicăieri.
- Cioc, cioc. Te-ai întors, răsfăţat-o?
Nu-i răspunse. Doar îi zâmbi.
- Ce faci în bucătărie? Te-ai rătăcit?
- Rămâi la masă, domnule?"
Îl luă pe neaşteptate. Ezită.
- Bine. Sunt îndeajuns de flămând încât să mă las otrăvit de tine.
- În câteva minute e gata. Pune masa pe terasă.
Întinse faţa de masă albă cu carouri galbene şi aşeză tacâmurile în ordine iscodit de ciocul galben al lui Edgar, corbul, ce croncănea somnoros deranjat din somn de un mănunchi de albinuţe harnice ce îşi duceau picioruşele pline de polen spre stupii din grădină.
Ea apăru cu un vas plin cu pasta Carbonara. Spaghete aurii cu miros îmbietor.
- Mmmhhh, miroase bine. Şi sunt foarte gustoase. Îmi place să luăm masa împreună. Data viitoare gătesc eu.
- Data viitoare? Eşti optimist, domnule.
- Tu nu, m?
- Nu.
Îl privi lung. Îi aşteptă ironia. Oare ce gust or avea pastele împreună cu o ironie de-a ei?
- Ai mâini frumoase, domnule.
Nu se aşteptase. Puse furculiţa înapoi în farfurie şi îşi aşeză mâinile pe masă. Îi atinse vârful degetelor. Îl privi şi zâmbi.
- Hai, mănâncă, se răcesc pastele şi trebuie să ne grăbim.
- De ce?
- Mergem să privim câmpul de sus şi vine ploaia.      
Era înăbuşitor de cald. Stăteau tolăniţi peste un braţ de fân proaspăt cosit privind lanul de grâu. Triluri de păsări scuturau câmpul şi flori de maci şi de albăstrele se legănau delicat sub un vânt răcoros. Un cosaş cocoţat pe un vârf de spic cânta stins, topit de căldură. Mirosea a ierburi amare şi a flori sălbatice fără nume.
- m?
-...
- m, ce faci?
- Ronţăi un fir de iarbă.
- Şi cum e?
- Amar.
- Amar ca mine?
- Tu eşti amar?
- Da. Eu sunt amar tu eşti dulce, eu sunt urât tu eşti frumoasă...
- Ştii cum pe numeşte asta?
- Că mă răsfăţ?
- Nu. Psihologie inversă. Faci o afirmaţie şi aştepţi să fii contrazis.
- Tot un fel de răsfăţ, adică.
- Mda. Nu prea ai noroc cu mine. Nu te răsfăţ deloc.
- Ei, mă răsfeţi şi tu.
Îşi miji ochi iscodindu-l de jos până sus. Îi luă capul în palme şi îl privi lung în ochi. Îşi lipi palma de obrazul lui neras şi zâmbi.
- Eşti frumos, domnule.
Erau cuvinte pe care nu le aşteptase. Era o zi la care nu se aşteptase. Îşi aşeză capul în poala ei şi incepu să privească cerul.
- Ştii ce-aş vrea, m?
- Presupun că o să-mi spui ceva despre oprit clipa şi o să-mi reciţi din Goethe.
- Nici vorbă. Nu mă gândeam la timp. Când ţi-e bine nu te gândeşti la timp.
- Asta e o platitudine.
- Ce vrei nu sunt Romeo să zdrăngănesc cu chitara sub balconul tău.
- N-am balcon, am terasă.
- Mai bine. Ai fi în stare să mă arunci jos, cu tot cu scară, la ceas târziu de noapte.
Îi privi ceasul.
- Ai purtat întotdeauna ceas?
- Da.
- E important timpul pentru tine?
- Pentru tine nu, m?
Nu-i răspunse. Îi luă mâna şi îşi lipi urechea de ceas. Ascultă.
- Ticăie. Tic-tac, tic-tac, tic-tac...
- De ce ţi-e teamă, m?
- Teamă?
Închise ochii şi tăcu îndelung de parcă atunci ar fi auzit cuvântul pentru prima dată, ca şi cum încerca să audă dacă îi ştia gustul şi cine ştie cum, şi de ce, îl uitase.
- E un cuvânt pe care ar trebui să-l învăţ cu tine?
- Nu, m. Aş vrea să-l uiţi.
S-au aşezat iar unul lângă altul uitând de timp. Priveau câmpia pârguită şi-atât.
- E frumos aici sus. Vii des aici, m?
- Da, aici obişnuiesc să mă mint că n-am niciun deadline. Dinamitez câteva ore şi le răsfir aici sus, deasupra florilor sălbatice. Mă reîntorc şi caut dar nu-mi mai regăsesc câmpul.
- Ai o sămânţă sălbatică în tine care nu şi-a găsit câmpul. Eu ştiu să caut, m. Am să tot caut acel câmp sălbatic şi-am să ţi-l dăruiesc până am să-l merit şi eu
Tăcu. Tăceau împreună. Cuvintele hotărâră între ele să tacă şi ele.
- Hai să ne vorbim, m.
- Ce să ne mai spunem? Nu s-a spus deja totul?
- Hai să ne ne mai rostim o dată!
- Despre drumuri care nu duc nicăieri?
- Despre drumuri care duc de la unul la altul.
- O viaţă pe drum?
- Nu, ne putem opri.
- Când?
- Când găsim.
- Tu ai găsit?
- Da.
- Nu mă întrebi?
- Ce?
- Dacă eu am găsit.
- Încă nu ştii cum să răspunzi, m.
Îşi scutură pletele, îşi aşeză iar pălăriuţa pe cap şi o porni spre vale. O urmă îngândurat. O motocicletă ce huruia rebel cu un colac de salvare agăţat de ataş trecu în fugă pe lângă ei.
- Uite, pleacă spre mare.
Ochii ei se albăstreau în dorul de mare
- Hai la mare, m! Mâine la opt e un tren direct spre mare. Te aştept pe peron. O să fii acolo?
- O să fiu acolo unde trebuie să fiu.
O luă la fugă spre casă. Nori grei îşi anunţau deluviul tunând şi fulgerând sec. El nu se grăbi. Lăsă ploaia de vară să îl ude până la piele. Mâine, mâine vor fi la mare.

© m&M – O iubire ciudată, SP
* m = mademoiselle

No comments:

Post a Comment