Tuesday, 23 August 2011

Echinox

Muzica de Bach venea de undeva de sub el, probabil de la subsol, se izbea de toţi pereţii de-a lungul etajelor şi se prelingea ameţită prin acoperişul spart. Casa scărilor, goală, amplifica sunetul cu un ecou de orgă spartă. Nu-şi auzea paşii urcând şi avea strania senzaţie că păşea în vis. Trebuia să se grăbească, mâine clădirea va fi demolată şi nu o va mai găsi. O ploaie măruntă sâcâia balustrada rece. Îşi ridică gulerul hainei mâncată de molii şi îşi şterse fruntea cu o batistă cu monogramă, destrămată şi găurită. Năduşea. Era pustiu. Doar o pisică neagră cu ochi sticloşi se strecura de-a lungul zidului ce se dezbrăcase până la cărămidă. Nu-i plăcea locul. Nu-i plăcuse nici pe vremuri când venea duminică de duminică pentru jocul de şah. Ajunse la ultimul etaj şi intră în apartamentul din stânga fără să mai verifice numărul de deasupra soneriei. Îl nimerea întotdeauna, l-ar fi nimerit şi cu ochii legaţi. Intră fără teamă. Acum nu mai avea nimic de pierdut. Un loc părăsit. Doar amintirile lui îl mai vizitau chinuit duminică de duminică. Dincolo de restul de uşă un munte de moloz căzut din tavan domina camera de zi pe vremuri somptuoasă.  Îl ocoli şi se îndreptă spre partea dinspre fereastră unde sub un strat gros de praf îl aştepta, cu acelaşi dispreţ ca în duminicile de altădată, biroul impunător de stejar masiv. Încercă să-i deschidă uşa din stânga dar nu reuşi. Era înţepenită de umezeală. Respira greu. De data asta nu avea de gând să piardă. Trase un sertar şi îl izbi de parchet. Se desfăcu în bucăţi împrăştiind mulţime de hârtii îngălbenite ce nu mai aşteptau nici un stilou. Alese o bucată de lemn şi o folosi drept pârghie. Uşa biroului scârţâi prelung dar nu se deschise. Încercă din nou tuşind violent din cauza prafului trezit la viaţă ce zbura năucit în toate părţile. Gâfâia. Mai încercă o dată proptind un picior în tăblia biroului. Uşa se deschise brusc, piciorul de sprijin îi alunecă, căzu jos cât era de lung şi uşa îl lovi puternic în tâmplă. Din lăuntrul biroului se rostogoli pe parchet o clepsidră frumoasă din lemn de abanos şi o voce hârşâită ce nu mai trăia de mult:
" - Dacă pierzi şi de data asta ai pierdut tot. E rândul tău să muţi. Hai, nu privi clepsidra cu ură. Numai tu eşti vinovat că pierzi de fiecare dată
- Mai dă-mi un minut. Un minut atât îmi mai trebuie. E viaţa mea în joc.
- Nu eu îţi dau timp Clepsidra, clepsidra măsoară timpul."
Din clepsidra căzută pe parchet nisipul începu să curgă. O pânză albastră cobora incet din tavan plutind înspre el. Noaptea negocia cu ziua. Nu câştigă nici una. Echinox...

No comments:

Post a Comment