Wednesday, 24 August 2011

Menuet

La început cuvintele erau puţine, stinghere, privirile mii, zâmbetele aşijderea, gesturile abia începute. Din prima conversaţie îşi aminteau mai mult tăcerile ce îşi vorbeau cu ochii. “Sunt Jack Parker”, se prezentă timid în contrast cu privirea îndrăzneaţă şi un zâmbet uşor şmecher. “Sellma Grunwald”, îi răspunse ea accentuând mândru fiecare cuvânt, întinzându-i mâna delicată cu un gest ferm. El i-o strânse uşor şi i-o reţinu într-a lui, nu mult doar atât cât i se permite unui gentleman să reţină mâna unei domnişoare.
Se cunoşteau de şase luni, şase luni de cunoaştere, de apropiere înceată, la început temătoare, de parcă amândurora le fusese greu să-şi crească din nou aripi, să se înveţe unul pe altul zborul. La început fusese Sellma ce se ridicase în nori, spre lumina ce-o iubea, spre lună şi dincolo de lună, spre stelele ce şi le dăruiseră în frânturi de gând, de suflet murmurat şi îl chemase şi pe el să o urmeze, şi el Jack trebuise să înveţe să-i asculte glasul, să-i urmeze calea desenată ca o linie săgeată în văzduhul ce îl recreau, văzduhul lor, numai al lor, pe care ea îl picta cu culori strălucite de soare, cu acuarele umezite de lacrimile norilor, văzduh în care ea ridicase trâmbe de valuri din marea pe care ea o iubea atât de mult, ce o purta în fiinţa ei scoică şi în ochii ei, ochii ei ce erau far pentru corabia lui.
Apropierea lor era ca un menuet lent, plin de curtoazie, dar prin atingerea uşoară a mâinilor treceau fulgere ce ardeau, ce aprindeau flăcări neştiute, iar focul rămânea să mocnească în suflete, un jar mereu nestins, ce se aprindea vâlvătaie misterioasă şi fierbinţea gândurile şi dorinţele lor, pentru ca apoi să ardă cuminte, cu flacăra albăstruie, un foc cu miros din brazii de pe muntele vrăjit pe care îşi dăduseră întâlnire şi îşi ridicaseră trupurile înlănţuite ca un singur trunchi de copac aşteptându-şi rodul, spre infinit...
© Drum în doi, Capitolul 2

Tuesday, 23 August 2011

Echinox

Muzica de Bach venea de undeva de sub el, probabil de la subsol, se izbea de toţi pereţii de-a lungul etajelor şi se prelingea ameţită prin acoperişul spart. Casa scărilor, goală, amplifica sunetul cu un ecou de orgă spartă. Nu-şi auzea paşii urcând şi avea strania senzaţie că păşea în vis. Trebuia să se grăbească, mâine clădirea va fi demolată şi nu o va mai găsi. O ploaie măruntă sâcâia balustrada rece. Îşi ridică gulerul hainei mâncată de molii şi îşi şterse fruntea cu o batistă cu monogramă, destrămată şi găurită. Năduşea. Era pustiu. Doar o pisică neagră cu ochi sticloşi se strecura de-a lungul zidului ce se dezbrăcase până la cărămidă. Nu-i plăcea locul. Nu-i plăcuse nici pe vremuri când venea duminică de duminică pentru jocul de şah. Ajunse la ultimul etaj şi intră în apartamentul din stânga fără să mai verifice numărul de deasupra soneriei. Îl nimerea întotdeauna, l-ar fi nimerit şi cu ochii legaţi. Intră fără teamă. Acum nu mai avea nimic de pierdut. Un loc părăsit. Doar amintirile lui îl mai vizitau chinuit duminică de duminică. Dincolo de restul de uşă un munte de moloz căzut din tavan domina camera de zi pe vremuri somptuoasă.  Îl ocoli şi se îndreptă spre partea dinspre fereastră unde sub un strat gros de praf îl aştepta, cu acelaşi dispreţ ca în duminicile de altădată, biroul impunător de stejar masiv. Încercă să-i deschidă uşa din stânga dar nu reuşi. Era înţepenită de umezeală. Respira greu. De data asta nu avea de gând să piardă. Trase un sertar şi îl izbi de parchet. Se desfăcu în bucăţi împrăştiind mulţime de hârtii îngălbenite ce nu mai aşteptau nici un stilou. Alese o bucată de lemn şi o folosi drept pârghie. Uşa biroului scârţâi prelung dar nu se deschise. Încercă din nou tuşind violent din cauza prafului trezit la viaţă ce zbura năucit în toate părţile. Gâfâia. Mai încercă o dată proptind un picior în tăblia biroului. Uşa se deschise brusc, piciorul de sprijin îi alunecă, căzu jos cât era de lung şi uşa îl lovi puternic în tâmplă. Din lăuntrul biroului se rostogoli pe parchet o clepsidră frumoasă din lemn de abanos şi o voce hârşâită ce nu mai trăia de mult:
" - Dacă pierzi şi de data asta ai pierdut tot. E rândul tău să muţi. Hai, nu privi clepsidra cu ură. Numai tu eşti vinovat că pierzi de fiecare dată
- Mai dă-mi un minut. Un minut atât îmi mai trebuie. E viaţa mea în joc.
- Nu eu îţi dau timp Clepsidra, clepsidra măsoară timpul."
Din clepsidra căzută pe parchet nisipul începu să curgă. O pânză albastră cobora incet din tavan plutind înspre el. Noaptea negocia cu ziua. Nu câştigă nici una. Echinox...

Monday, 22 August 2011

Jurnalul porneste intr-o calatorie

Jurnalul  isi strange paginile intre copertile albastre, semnul de carte pana de pescarus la pagina astazi, creionul cu varf ascutit la pagina maine; geamantanul asa e deja pregatit. Cuvintele mangaiate de privirile voastre, dragi cititori si-au pregatit pasaportul spre o noua  tara ce se asteapta scrisa. Dar Jurnalul nu se desparte de nimeni, paginile sale se vor deschide din nou  si nici in vacanta nu va fi plecat. Visul si setea de a scrie niciodata nu se potolesc, nu isi cunosc odihna departe de  pasiunea creatoare, nelinistita si covarsitoare; doar omul care scrie poate uneori oboseste sau pleaca sa-si caute cumpana, ametit de aerul rarefiat in care-si suie fruntea. Dar se intoarce mereu la dragostea sa scrisa cum diminetile urmeaza negresit noptilor "New every morning is the love, our wakening and uprising prove " (noua e dragostea cu fiecare dimineata, desteptarea si inaltarea noastra o dovedesc) John Keble.
Dar a sosit timpul sa porneasca intr-o calatorie spre tarmul nou ce il cheama. Un loc exotic de imaginatie si mult mister. Un loc unde totul e posibil si s-au rasturnat oglinzile. Taram de zori albastre, dar altfel de albastru, unul inca nestiut, nevazut. Va va saluta de acolo de departe fluturandu-si paginile scrise cu cuvinte in noua limba ce doar pe acel taram se vorbeste. Si cate-o pagina se va desprinde si va veni aici unde a inceput totul!
"At last he rose, and twitched his mantle blue; tomorrow to fresh woods, and pastures new." - Milton

Saturday, 20 August 2011

Pecetluind cu zbor o pereche albă de aripi

Eram toată zbor de cealaltă parte a lumii tale şi mă minunam că te văd îndepărtat de aproape. Ploua o ploaie nouă spre cele noi dintre bătăile inimilor noastre ce pe limba cerului se chemau mângâieri ce ne strigau pe nume înnoite. Îmblânzeam un perete de fier scrijelind împreună o inimă cu contur de foc ce biruise valuri sărate. Ne eram unul altuia acasă şi ne trezeam dezlipind zorii cu săruturi pe pleoape. Mâna ta isca zâmbet în părul meu răvăşit cu noapte şi fruntea mea îşi despărţea cu greu odihna de umărul tău mirosind a soare. Toate dimineţile ne găseau cu dor şi timpul trecuse de partea noastră ticăind a drum lung sub paşii înmiiţi cu lumină. Ne vorbeam în gesturi ce deşteptau lumea şi ne tăceam până’n culorile cu care povesteam cerului despre tine. Toate dimineţile lumii erau ale noastre hotărâsem împreună pecetluind cu zbor o pereche albă de aripi.

Thursday, 18 August 2011

Un tren vecin cu marea din zâmbetul lor

Claude Monet, Gare St Lazare: Ligne de Normandie. 1877. Oil on Canvass
S-a trezit cu zorile pe cap. Şi-a luat rucsacul burduşit în spinare şi direct la gară. Era dimineaţă devreme şi era frig. Şi-a luat un ceai fierbinte. Ar fi vrut să o ia în braţe. Nu sosise. Gara era aproape goală doar două turturele guguştiugeau gri pe un spătar de bancă albastru. Aştepta cu răbdarea unui adolescent. Scoase din sărite un ceas tacticos, ce nu se grăbea, rostindu-se calm. ritmic între cele două limbi, consultându-l din cinci în cinci minute. Mai erau cincisprezece minute. "Poate totuşi vine." Întotdeauna întârzia cincisprezece minute. "N-am întârziat mult", se scuza sub privirea lui în care se risipea un rest de furtună. "Doar cincisprezece minuţele. Atât", şi arăta un timp imaginar între degetul mare şi arătătorul ce lăsau un spaţiu mic între ele ca şi cum timpul ar fi putut fi prins între degetele ei delicate. Scotoci peronul cu privirea căutându-i din ochi rucsăcelul roşu cu o dungă neagră rătăcită între două barete albe. Nu era nicăieri. "Dacă se ascunde o trag de urechi ca la şcoală. Ba, mai rău." Bombăni printre dinţi. "Mai bine n-o invitam. Of, of, of."  Şi totuşi n-ar fi făcut asta, nu s-ar fi ascuns tocmai aici în gară. Dacă i se întâmplase ceva? Nu, sigur ar fi sunat. Se urcă pe un colţ de bancă şi inventarie iar, cu grijă, fiecare prezenţă. Nimic.
Trenul sosi scrâşnind grăbit învăluind peronul într-un abur dintr-o altă lume. Un tren vetust, obosit ce îşi trăgea cu greu vagoanele după el. În compartiment senzaţia că ai alunecat în timp într-o vreme de război. Husele fotoliilor îşi pierduseră culoarea între cele două decenii de când stăteau şi aşteptau să fie schimbate. Uşi ce se închideau cu încăpăţânare, ferestre prăfuite ce aruncau un văl cenuşiu peste peisajul altminteri frumos ce aluneca leneş sub căldura îmbietoare. În tavan un bec anemic pâlpâia obositor iar scârţâitul şinelor la fiecare oprire îţi aducea aminte de o durere cruntă de dinţi. Îl aştepta pe locul de lângă geam. Cu rucsăcelul roşu cu o dungă neagră rătăcită între două barete albe cocoţat pe umărul ei şi cu pălăriuţa albă pe cap. Îl privi ştrengăreşte. O privi luminat.
"Ai întârziat, domnule."
"Ai venit, m!"
"Da. Ţi-am zis doar că voi fi acolo unde trebuie să fiu."
În compartiment un copil mofturos şi o pereche plină de amintiri ce le împărtăşeau cu generozitate. Pe culoarul trenului călătoreau voci de adolescenţi care cântau în engleză un cântec de-al Beatlesilor: "We all live in yellow submarine, yellow submarine, yellow submarine... "
Când se apropiară de mare schimbă locul cu al lui şi se aşeză cu spatele la geam
"Ce faci, m?"
"Nu vreau să văd marea de pe geamul compartimentului. Să-mi spui când ajungem."
Coborâră din tren într-o gară mică plină de cămăşi în toate culorile verii. Gara avea ceva dintr-un bazar turcesc în plină zi. Oameni rătăciţi cărând bagaje inutile căutând o oază de linişte în cele zece zile de vacantă. Mirosea a mare. Mirosea a sare de mare. Marea era peste tot chiar dacă nu o vedeau. Le intra în nări, în ochi, în zâmbet, în suflet. Un semafor îmbujorat ţinea pe loc un tren aşteptat de un marinar singur ce pleca departe. Se duse direct la el cu aparatul de fotografiat în mână. Nu auzea ce îi spune. Marinarul zâmbi şi îi dărui bereta. "Vino!" îi spuse "hai să facem o poză." Marinarul îi fotografie. Prima lor poză la mare: Ea, cu beretă de marinar pe cap, căutând marea cu zâmbetul, el, ţinând-o strâns de după umeri, căutând zâmbetul din marea ochilor ei.
© m&M – O iubire ciudată, SP
* m = mademoiselle

Friday, 12 August 2011

Un iluzionist jonglând cu lumina

Imagine: Leif Nilsson, Doanes Field - morning
Soarele se rotunjea arzător pe cer. Un câmp nesfârşit de floarea soarelui se ţinea hipnotizat după el. Scoase mâna pe geamul deschis al maşinii şi şi-o lăsă mângâiată de petalele calde de sulfină ce străjuiau drumul. În spicele de grâu trosneau boabe cu miros auriu de pâine. Ajunse. În livadă un cais se îmbogăţise îmbietor. Pe măsuţa de pe terasă aşteptau un cantalup rece şi un pahar brobodit în care pluteau, printre cuburi de gheaţă, două felii subţiri de lămâie. Îşi aruncă pălăria de pai pe măsuţă şi se aşeză în balansoar. În legănatul răcoritor ce-i flutură părul văzu câmpul în balans. Un iluzionist jonglând cu lumina. Bău limonada şi zăbovi pe terasă. Împături cu privirea câţiva kilometri până la câmpia de grâu pârguit şi hotărî s-o ia într-acolo după prânz. Dispăru în bucătărie. El apăru ca de obicei de nicăieri.
- Cioc, cioc. Te-ai întors, răsfăţat-o?
Nu-i răspunse. Doar îi zâmbi.
- Ce faci în bucătărie? Te-ai rătăcit?
- Rămâi la masă, domnule?"
Îl luă pe neaşteptate. Ezită.
- Bine. Sunt îndeajuns de flămând încât să mă las otrăvit de tine.
- În câteva minute e gata. Pune masa pe terasă.
Întinse faţa de masă albă cu carouri galbene şi aşeză tacâmurile în ordine iscodit de ciocul galben al lui Edgar, corbul, ce croncănea somnoros deranjat din somn de un mănunchi de albinuţe harnice ce îşi duceau picioruşele pline de polen spre stupii din grădină.
Ea apăru cu un vas plin cu pasta Carbonara. Spaghete aurii cu miros îmbietor.
- Mmmhhh, miroase bine. Şi sunt foarte gustoase. Îmi place să luăm masa împreună. Data viitoare gătesc eu.
- Data viitoare? Eşti optimist, domnule.
- Tu nu, m?
- Nu.
Îl privi lung. Îi aşteptă ironia. Oare ce gust or avea pastele împreună cu o ironie de-a ei?
- Ai mâini frumoase, domnule.
Nu se aşteptase. Puse furculiţa înapoi în farfurie şi îşi aşeză mâinile pe masă. Îi atinse vârful degetelor. Îl privi şi zâmbi.
- Hai, mănâncă, se răcesc pastele şi trebuie să ne grăbim.
- De ce?
- Mergem să privim câmpul de sus şi vine ploaia.      
Era înăbuşitor de cald. Stăteau tolăniţi peste un braţ de fân proaspăt cosit privind lanul de grâu. Triluri de păsări scuturau câmpul şi flori de maci şi de albăstrele se legănau delicat sub un vânt răcoros. Un cosaş cocoţat pe un vârf de spic cânta stins, topit de căldură. Mirosea a ierburi amare şi a flori sălbatice fără nume.
- m?
-...
- m, ce faci?
- Ronţăi un fir de iarbă.
- Şi cum e?
- Amar.
- Amar ca mine?
- Tu eşti amar?
- Da. Eu sunt amar tu eşti dulce, eu sunt urât tu eşti frumoasă...
- Ştii cum pe numeşte asta?
- Că mă răsfăţ?
- Nu. Psihologie inversă. Faci o afirmaţie şi aştepţi să fii contrazis.
- Tot un fel de răsfăţ, adică.
- Mda. Nu prea ai noroc cu mine. Nu te răsfăţ deloc.
- Ei, mă răsfeţi şi tu.
Îşi miji ochi iscodindu-l de jos până sus. Îi luă capul în palme şi îl privi lung în ochi. Îşi lipi palma de obrazul lui neras şi zâmbi.
- Eşti frumos, domnule.
Erau cuvinte pe care nu le aşteptase. Era o zi la care nu se aşteptase. Îşi aşeză capul în poala ei şi incepu să privească cerul.
- Ştii ce-aş vrea, m?
- Presupun că o să-mi spui ceva despre oprit clipa şi o să-mi reciţi din Goethe.
- Nici vorbă. Nu mă gândeam la timp. Când ţi-e bine nu te gândeşti la timp.
- Asta e o platitudine.
- Ce vrei nu sunt Romeo să zdrăngănesc cu chitara sub balconul tău.
- N-am balcon, am terasă.
- Mai bine. Ai fi în stare să mă arunci jos, cu tot cu scară, la ceas târziu de noapte.
Îi privi ceasul.
- Ai purtat întotdeauna ceas?
- Da.
- E important timpul pentru tine?
- Pentru tine nu, m?
Nu-i răspunse. Îi luă mâna şi îşi lipi urechea de ceas. Ascultă.
- Ticăie. Tic-tac, tic-tac, tic-tac...
- De ce ţi-e teamă, m?
- Teamă?
Închise ochii şi tăcu îndelung de parcă atunci ar fi auzit cuvântul pentru prima dată, ca şi cum încerca să audă dacă îi ştia gustul şi cine ştie cum, şi de ce, îl uitase.
- E un cuvânt pe care ar trebui să-l învăţ cu tine?
- Nu, m. Aş vrea să-l uiţi.
S-au aşezat iar unul lângă altul uitând de timp. Priveau câmpia pârguită şi-atât.
- E frumos aici sus. Vii des aici, m?
- Da, aici obişnuiesc să mă mint că n-am niciun deadline. Dinamitez câteva ore şi le răsfir aici sus, deasupra florilor sălbatice. Mă reîntorc şi caut dar nu-mi mai regăsesc câmpul.
- Ai o sămânţă sălbatică în tine care nu şi-a găsit câmpul. Eu ştiu să caut, m. Am să tot caut acel câmp sălbatic şi-am să ţi-l dăruiesc până am să-l merit şi eu
Tăcu. Tăceau împreună. Cuvintele hotărâră între ele să tacă şi ele.
- Hai să ne vorbim, m.
- Ce să ne mai spunem? Nu s-a spus deja totul?
- Hai să ne ne mai rostim o dată!
- Despre drumuri care nu duc nicăieri?
- Despre drumuri care duc de la unul la altul.
- O viaţă pe drum?
- Nu, ne putem opri.
- Când?
- Când găsim.
- Tu ai găsit?
- Da.
- Nu mă întrebi?
- Ce?
- Dacă eu am găsit.
- Încă nu ştii cum să răspunzi, m.
Îşi scutură pletele, îşi aşeză iar pălăriuţa pe cap şi o porni spre vale. O urmă îngândurat. O motocicletă ce huruia rebel cu un colac de salvare agăţat de ataş trecu în fugă pe lângă ei.
- Uite, pleacă spre mare.
Ochii ei se albăstreau în dorul de mare
- Hai la mare, m! Mâine la opt e un tren direct spre mare. Te aştept pe peron. O să fii acolo?
- O să fiu acolo unde trebuie să fiu.
O luă la fugă spre casă. Nori grei îşi anunţau deluviul tunând şi fulgerând sec. El nu se grăbi. Lăsă ploaia de vară să îl ude până la piele. Mâine, mâine vor fi la mare.

© m&M – O iubire ciudată, SP
* m = mademoiselle