Wednesday, 20 July 2011

Drum în doi - Prolog

Cerul, când izbucni ațâțat afară din aerul încărcat de istorie și mirosul de cărți vechi al secțiunii manuscrise a British Library, i se păru că-l primește cu brațe deschise și că pe umerii săi se aşează aripi noi dăruite de speranţa unei neaşteptate descoperiri. O exuberanță, o exaltare a gândurilor îl făceau să nu-și mai simtă greutatea fizică și nu s-ar fi mirat de ar fi început să se ridice în sus, să leviteze până la nori, ca și cum cerul s-ar fi răsturnat! Dar trebuia să revină cu picioarele pe pământ, avea un țel demult visat ce abia acum începea să prindă contur. Își desfăcu cravata de la gât, grăbi pasul spre stația de metrou Holborn cu inima bătându-i nebuneşte. Cerul înnorat, gata de ploaie, printre norii căruia tocmai plutise, nu reuși, ca pe vremuri, să-l posomorască, să-i sape din nou cutele mohorâte din colțul gurii, să-i încetinească pașii, să-l cufunde în melancolia sa de care se simțea atașat ca de o suferință veche ce în timp îți devine prietenă, o prietenă martor al trecerii tale prin timp, ușor ironică, detașată, nepăsătoare, dar gata să te însoțească ca o umbră metaforică și după ce treceai pragul casei, ne voind să te lase să o uiți niciodată, melancolia ce s-a strecurat în venele și oasele tale cu celulele ei albastre. Uneori se ascundea și într-o cameră a inimii tale, sau mai zidea una, a cincea, și se lăsa pulsată ademenitor în tot trupul, și doar dacă ignorai să-ți asculți inima mai puteai uita de zvâcnirea ei tăcută, de botul ei rece de animal rătăcit și flămând amușinând la picioarele tale. Abia atunci te regăseai deplin în ceea ce părea simpla fericire a unui timp suspendat, fără ca acest martor incomod, cu multe fețe, toate întristate, să-ți mai fie însoțitor sau alterego și să îți reflecte trupul într-o umbră neclară, șovăitoare, pe alocuri ștearsă, uneori o umbră pitică, parcă gata să te părăsească și să sară în spatele unui trecător cu care îți încrucișai drumul, ca şi cum nu te-ar fi cunoscut niciodată, ca apoi să revină, fără să te aștepți, zâmbind de isprava sa. Alteori devenea o umbră lungă întinsă până în norii din care își cernea ploaia ce îi hrănea imateriala existenţă. 
Era spre sfârșitul lui iulie 2010, un iulie rece, atât de insular, și lui, care visa mereu la ținuturi calde, sărutate de soare, i se părea că anul e un singur anotimp căruia nu-i știe nici începutul, nici sfârșitul. Dar acum toate astea nu mai existau. Nu mai existau de câteva luni, în niciun caz la intensitatea de dinainte de a fi cunoscut-o pe Sellma, care îi luase melancolia și o agățase într-un portret al său pictat de ea, de unde să nu mai poată scăpa decât dacă mâinile lor o vor da jos din ochii lui căprui.
Strângea la piept fotocopia după Addendumul găsit din întâmplare, Addendum ce părea scris în limba italiană veche, câteva pagini îngălbenite aduse la viață de un scris ca de păianjen, rătăcit ca de o mână a destinului în secțiunea poezie, unde nu aparținea, printre paginile unui folio cu versuri de Milton, promis Sellmei că va fi copiat, Sellmei ce îl făcuse să-și reamintească cum, cândva, și el scrisese poezie azvârlit de mareea de sânge a adolescenței pe plajele paginilor, unde nisipul se așeza în litere scriindu-se singure după ce pașii ei trecuseră desculți înainte în versuri.
Alessandro Caton scrisese că există undeva în Africa un punct prin care poți părăsi pământul și trece într-un alt univers şi că el însuşi trecuse dincolo dar se reîntorsese să dea de veste despre Lăcaşul Luminii, sau Falia cum o denumise el pe scurt.
Abia aștepta, ajuns acasă, să o sune pe cea care acum îi era sufletul pereche, Sellma Grunwald, o talentată pictoriță și o cunoscătoare a limbii italiene, una din cele câteva limbi pe care le vorbea fluent. Jack știa că Addendumul avea să stârnească curiozitatea ascuțită a Sellmei și o va incita la deslușirea misterului ce era sigur că se găsea acolo. Oare cine putea fi mai potrivit decât Sellma pentru a desluși rostul Addendumului? „Vom şti, vom şti” se entuziasmă Jack atingând a nu ştiu câta oară, în metrou, fotocopia parcă nevenindu-i să creadă că e adevărat.
Pe Sellma o cunoscuse la o seară de poezie, cu recitări din poetul lor preferat, după cum aveau să-şi mărturisească unul altuia mai târziu, într-unul din cluburile acelea boeme din Portobello, în pivniţa unui pub, cu doar câteva rânduri de scaune şi o scenă mică, unde în fiecare zi se organiza un spectacol fie de actori amatori, fie de tineri muzicieni, fie de  poeţi debutanţi. Seara aceea de 31 martie era însă dedicată unui poet naţional iar sala mică şi discret luminată era mai plină ca oricând. Sellma sosise cu un grup de prieteni zgomotoşi, era într-o vizită de o săptămână în Londra, el venise singur. Destinul se hotărî să-i întâlnească şi îi aşeză unul lângă altul iar el îşi amintea mereu cum fusese tulburat de prezenţa ei de când o zărise, fermecat din prima clipă. Nu se priviseră în timpul spectacolului, ochii lor stătuseră aţintiţi asupra scenei, dar ochiul lui interior îi conturase deja profilul ei de o frumuseţe clasică, cu un păr şaten închis, bogat, atât de neobişnuit la englezoaice (crezuse atunci că e englezoaică când vorbind mai târziu vocea ei melodioasă nu trădase nici cel mai mic accent străin) păr în care simţise că vrea să-şi rătăcească degetele şi sufletul chiar atunci, un păr luxuriant ce înrăma ovalul perfect şi alb al feţei acestei stranii fiinţe ce se săvârşise miracol lângă el. Nici nu mai putea auzi poeziile, inima suna propriile rime în pieptul său şi Jack ştiu ce înseamnă chemarea dorului. Abia când aplauzele anunţară sfârşitul recitalului de poezie, capul ei se întoarse imperceptibil spre el şi apoi sub zâmbetul lui timid încet, încet, ca un început de floare, până când se priviră direct în ochi în penumbra sălii iar când lumina ţâşni în încăpere Jack văzu cei mai frumoşi ochi ce îi fusese dat vreodată să vadă. Se uniră pentru o clipă în zâmbete apoi ea se intoarse, se ridică şi Jack se simţi devastat când ea se realătură grupului ei de prieteni şi porniseră zgomotoşi să invadeze pubul, pentru obişnuitele „drinks” de după spectacol. Ştia cu tot sufletul că trebuie să vorbească cu această fată ce îi înflăcărase imaginaţia, fată ce părea parcă apărută din versurile poetului căruia îi fusese dedicată serata. Îşi luase inima în dinţi şi, emoţionat şi uşor bâlbâit, se apropie de grupul ei de prieteni, el însuşi cu un pahar de bere în mână dar care nu-i putea astâmpăra pârjolul sufletului, se prezentă şi îi ceru părerea despre spectacol. Aşa începu totul...
Şi iată! acum Jack urma să o invite să pornească împreună la descoperirea minei Sekolo Tange şi, de ce nu, de ce n-ar crede, a unui alt univers.
© Drum în doi, Prolog

No comments:

Post a Comment