Wednesday, 27 July 2011

Întâlnire la capătul lumii

Fusese o hotărâre de moment, un impuls, să participe la serata dedicată poetului ei preferat. Îi plăcuse locaţia, pivniţa unui pub, ca un adânc ce ascunde tainic istorii ce se aşteaptă rostite. Cuprinse cu privirea încăperea dar nu desluşea mai nimic în lumina împărţită difuz. Se aşeză pe un scaun liber, din al doilea rând, departe de mănunchiul de prieteni care se aşezară într-un evantai zgomotos în ultimele rânduri. Nu ştia de ce alesese să stea departe de ei, poate era dorinţa aceea pe care o simţea uneori de a-şi aduna gândurile în linişte şi de a respira pe dinăuntru o pace ce o râvnea dar pe care nu o bănuia nimeni. Nu avu timp însă să analizeze prea mult pentru că începu spectacolul.
Iubea poezia aceea care curgea lin ca imediat să se oprească brusc într-un vers ce suspenda sensul până când gândul întâlnea poetul de dincolo de litere aducându-l imperceptibil aproape de trăiri în care se regăseau cei care ştiau să-l asculte. Aproape că nu respirase tot timpul spectacolului, de parcă ceva o ţintuia, o învăluia, o închidea, însă nu era numai farmecul poeziei, era altceva.
Îi simţi privirea şi când luminile îşi făcură brusc din nou loc în sală îl privi direct în ochi cu o sprânceană uşor ridicată, analizându-l apoi atent, un defect supărător pentru unii, născut din dorinţa ei de a vedea dincolo de orice aparenţă şi de a aşeza în tuşe surprinzătoare un fel de a fi care se ascundea privirii celorlalţi. El se prezentă şi îi ceru părerea despre spectacol. Era foarte english. Un pic rigid, cu gesturi elegante, studiate, ochii întunecaţi, ferestre care ascundeau dar şi loc pentru lumina pe care ea o iubea atât de mult dar alt fel oglindită, zâmbetul de adolescent, plantat atent, şmecher-timid, fruntea sub care adunase gânduri care s-ar fi rostit cu greu, ceva un nu-ştiu-ce care anunţa furtună peste un cer senin, privirea directă de parcă voia să controleze reacţia celei care-l privea ca şi cum ar fi ţinut departe de restul lumii tot ce adunase frumos în sufletul lui, de parcă îţi oprea mâna la jumătatea gestului dar şi un aer uşor trist ca şi cum te-ar fi întrebat: „Ştii, ştii să asculţi, ştii să priveşti, ştii să citeşti dincolo de zâmbet?”
Ştia! Sellma ştia să asculte, să privească dincolo de zâmbet, dincolo de cuvinte, ştia să înţeleagă limbi stranii, ştia să dezlege mistere fără să întrebe nimic; asta îi şi unise într-o pasiune pentru tot ce se cerea să fie descoperit, pasiune pentru orice mister ascuns şi lăsat mărturie în tomuri prăfuite ce ocultau enigme, închise în biblioteci ce păreau că îi aşteptaseră pe ei să le scotocească tainele, să le cearnă înţelesul, ei care îşi întinseseră mâinile unul spre altul în cuvinte care zideau începeau să deznoade din taina unei cărţi, a cărui suflet se ascundea în slove zămislind mister, un drum nou ce îşi sprijinea capătul în lumină.
© Drum în doi, Capitolul 1

Tuesday, 26 July 2011

Iulie

Ada Zilahi, Bed Time Story
Iubire coaptă de vară, pe o dungă, de necuprins de ani
cu nopţi în care cad zâmbetele pe pielea jilavă
nopţi de iubire otravă, suptă din cuibul viperelor albăstrii
ce îţi brăzdează pielea albă, cu răcoarea crengilor goale
ca sufletul cu care te caut
cu dimineţi tulburi de somn
dintr-un iulie cu roua trupurilor noastre pe iarbă
într-un câmp arzând de secetă
arşi ca pământul ne bem adâncul fântânilor cu gura spre noapte
pepene galben e soarele şi cearşaful iubirii noastre e cerul
miroase a eter voluptos, trupul tău mă zgârie ca mărăcinii
sângerez fructe roşii, buza-i crăpată, pământul uscat.

Nu va mai ploua niciodată.
am furat toată ploaia
pentru când ne iubim

Wednesday, 20 July 2011

Drum în doi - Prolog

Cerul, când izbucni ațâțat afară din aerul încărcat de istorie și mirosul de cărți vechi al secțiunii manuscrise a British Library, i se păru că-l primește cu brațe deschise și că pe umerii săi se aşează aripi noi dăruite de speranţa unei neaşteptate descoperiri. O exuberanță, o exaltare a gândurilor îl făceau să nu-și mai simtă greutatea fizică și nu s-ar fi mirat de ar fi început să se ridice în sus, să leviteze până la nori, ca și cum cerul s-ar fi răsturnat! Dar trebuia să revină cu picioarele pe pământ, avea un țel demult visat ce abia acum începea să prindă contur. Își desfăcu cravata de la gât, grăbi pasul spre stația de metrou Holborn cu inima bătându-i nebuneşte. Cerul înnorat, gata de ploaie, printre norii căruia tocmai plutise, nu reuși, ca pe vremuri, să-l posomorască, să-i sape din nou cutele mohorâte din colțul gurii, să-i încetinească pașii, să-l cufunde în melancolia sa de care se simțea atașat ca de o suferință veche ce în timp îți devine prietenă, o prietenă martor al trecerii tale prin timp, ușor ironică, detașată, nepăsătoare, dar gata să te însoțească ca o umbră metaforică și după ce treceai pragul casei, ne voind să te lase să o uiți niciodată, melancolia ce s-a strecurat în venele și oasele tale cu celulele ei albastre. Uneori se ascundea și într-o cameră a inimii tale, sau mai zidea una, a cincea, și se lăsa pulsată ademenitor în tot trupul, și doar dacă ignorai să-ți asculți inima mai puteai uita de zvâcnirea ei tăcută, de botul ei rece de animal rătăcit și flămând amușinând la picioarele tale. Abia atunci te regăseai deplin în ceea ce părea simpla fericire a unui timp suspendat, fără ca acest martor incomod, cu multe fețe, toate întristate, să-ți mai fie însoțitor sau alterego și să îți reflecte trupul într-o umbră neclară, șovăitoare, pe alocuri ștearsă, uneori o umbră pitică, parcă gata să te părăsească și să sară în spatele unui trecător cu care îți încrucișai drumul, ca şi cum nu te-ar fi cunoscut niciodată, ca apoi să revină, fără să te aștepți, zâmbind de isprava sa. Alteori devenea o umbră lungă întinsă până în norii din care își cernea ploaia ce îi hrănea imateriala existenţă. 
Era spre sfârșitul lui iulie 2010, un iulie rece, atât de insular, și lui, care visa mereu la ținuturi calde, sărutate de soare, i se părea că anul e un singur anotimp căruia nu-i știe nici începutul, nici sfârșitul. Dar acum toate astea nu mai existau. Nu mai existau de câteva luni, în niciun caz la intensitatea de dinainte de a fi cunoscut-o pe Sellma, care îi luase melancolia și o agățase într-un portret al său pictat de ea, de unde să nu mai poată scăpa decât dacă mâinile lor o vor da jos din ochii lui căprui.
Strângea la piept fotocopia după Addendumul găsit din întâmplare, Addendum ce părea scris în limba italiană veche, câteva pagini îngălbenite aduse la viață de un scris ca de păianjen, rătăcit ca de o mână a destinului în secțiunea poezie, unde nu aparținea, printre paginile unui folio cu versuri de Milton, promis Sellmei că va fi copiat, Sellmei ce îl făcuse să-și reamintească cum, cândva, și el scrisese poezie azvârlit de mareea de sânge a adolescenței pe plajele paginilor, unde nisipul se așeza în litere scriindu-se singure după ce pașii ei trecuseră desculți înainte în versuri.
Alessandro Caton scrisese că există undeva în Africa un punct prin care poți părăsi pământul și trece într-un alt univers şi că el însuşi trecuse dincolo dar se reîntorsese să dea de veste despre Lăcaşul Luminii, sau Falia cum o denumise el pe scurt.
Abia aștepta, ajuns acasă, să o sune pe cea care acum îi era sufletul pereche, Sellma Grunwald, o talentată pictoriță și o cunoscătoare a limbii italiene, una din cele câteva limbi pe care le vorbea fluent. Jack știa că Addendumul avea să stârnească curiozitatea ascuțită a Sellmei și o va incita la deslușirea misterului ce era sigur că se găsea acolo. Oare cine putea fi mai potrivit decât Sellma pentru a desluși rostul Addendumului? „Vom şti, vom şti” se entuziasmă Jack atingând a nu ştiu câta oară, în metrou, fotocopia parcă nevenindu-i să creadă că e adevărat.
Pe Sellma o cunoscuse la o seară de poezie, cu recitări din poetul lor preferat, după cum aveau să-şi mărturisească unul altuia mai târziu, într-unul din cluburile acelea boeme din Portobello, în pivniţa unui pub, cu doar câteva rânduri de scaune şi o scenă mică, unde în fiecare zi se organiza un spectacol fie de actori amatori, fie de tineri muzicieni, fie de  poeţi debutanţi. Seara aceea de 31 martie era însă dedicată unui poet naţional iar sala mică şi discret luminată era mai plină ca oricând. Sellma sosise cu un grup de prieteni zgomotoşi, era într-o vizită de o săptămână în Londra, el venise singur. Destinul se hotărî să-i întâlnească şi îi aşeză unul lângă altul iar el îşi amintea mereu cum fusese tulburat de prezenţa ei de când o zărise, fermecat din prima clipă. Nu se priviseră în timpul spectacolului, ochii lor stătuseră aţintiţi asupra scenei, dar ochiul lui interior îi conturase deja profilul ei de o frumuseţe clasică, cu un păr şaten închis, bogat, atât de neobişnuit la englezoaice (crezuse atunci că e englezoaică când vorbind mai târziu vocea ei melodioasă nu trădase nici cel mai mic accent străin) păr în care simţise că vrea să-şi rătăcească degetele şi sufletul chiar atunci, un păr luxuriant ce înrăma ovalul perfect şi alb al feţei acestei stranii fiinţe ce se săvârşise miracol lângă el. Nici nu mai putea auzi poeziile, inima suna propriile rime în pieptul său şi Jack ştiu ce înseamnă chemarea dorului. Abia când aplauzele anunţară sfârşitul recitalului de poezie, capul ei se întoarse imperceptibil spre el şi apoi sub zâmbetul lui timid încet, încet, ca un început de floare, până când se priviră direct în ochi în penumbra sălii iar când lumina ţâşni în încăpere Jack văzu cei mai frumoşi ochi ce îi fusese dat vreodată să vadă. Se uniră pentru o clipă în zâmbete apoi ea se intoarse, se ridică şi Jack se simţi devastat când ea se realătură grupului ei de prieteni şi porniseră zgomotoşi să invadeze pubul, pentru obişnuitele „drinks” de după spectacol. Ştia cu tot sufletul că trebuie să vorbească cu această fată ce îi înflăcărase imaginaţia, fată ce părea parcă apărută din versurile poetului căruia îi fusese dedicată serata. Îşi luase inima în dinţi şi, emoţionat şi uşor bâlbâit, se apropie de grupul ei de prieteni, el însuşi cu un pahar de bere în mână dar care nu-i putea astâmpăra pârjolul sufletului, se prezentă şi îi ceru părerea despre spectacol. Aşa începu totul...
Şi iată! acum Jack urma să o invite să pornească împreună la descoperirea minei Sekolo Tange şi, de ce nu, de ce n-ar crede, a unui alt univers.
© Drum în doi, Prolog

Friday, 8 July 2011

Luna nopţilor fără lună (1)

Frederick Childe Hassam, Moonlight on the Sound
Până a ne întâlni împărţeam Timpul în două. Nici nu ştiam că putea fi rotunjit. Ne povesteam pe din două şi-am început pe-un petec de sărut să ne povestim pe de-a-ntregul. Îmi erai departe, îţi eram aproape, ne eram nesfărşitul începutului. Ne eram... Până acum o clipă tăceam, de-un infinit încoace s-a făcut vorbă între noi pe limba nerostirilor noastre şi chiar luna întreagă topită rotund în dorul ei de soare e gata să se-arunce la picioarele noastre şi să ne numere paşii ce ne-au întâlnit. "Nu vreţi voi ca-n întâlnirea voastră să se întâlnească şi alţii?" ne întreabă clipind pe sub gene lungi de raze. Şi noi îi răspundem atingând cu palmele cerul care nu ne ajunge decât atunci când îl adunăm cu doi.

Thursday, 7 July 2011

Culori de mare (2)

Dor de mare
Avea vreo trei gânduri albastre şi un dor de mare ce durea. Se duse pe plajă dis-de-dimineaţă. O boare diafană ca mângâierea unui voal se plimba pe malul mării în ceaţa din care se desprindeau zorii. Ea, desculţă, păşind în nisipul fin ce îi mângâia gleznele culegea scoici şi pietricele colorate gustând briza sărată şi nemărginirea mării de turcoaz. Îşi scoase panglica albastră ce-i strângea părul lăsându-l să se bucure liber de mângâierea vântului şi legă cu ea o pietricică ce se împietrise într-o nuanţă de roz-nisipos şi şi-o agăţă mândră la încheietura mâinii iar din celelalte făcu un turn aşezându-le după culori - una gri perlat, una siniliu, o alta liliachiu pal, urmată de o pietricică crem cu inserţii vineţii peste care puse una într-o culoare oliv şi în vârf o scoică rătăcită ce-şi căuta marea. Se cocoţă şi ea pe un morman din colţuri de stâncă şi îşi întinse braţele. Vântul îi flutura rochia albă în jurul trupului transformându-i-o într-o pânză de corabie şi îi făcea părul să-i fluture rebel în jurul umerilor goi în timp ce pescăruşii planau sidefiu pe deasupra întinsului mării dându-i lecţii de zbor. Valurile căutau îmbrăţişarea ţărmului, se înfrumuseţau, îşi dantelau vârfurile cu spumă, îşi colorau sticla apei cu nuanţe de albastru ce se rostogolea satinat, se bucurau în mii de stropi ce se înălţau spre cer botezând pescăruşii ce inspectau curioşi tot acest zbucium de apă, culori, vânt, nisip, scoici şi o rochie albă ce se visa pânză de corabie şi braţe întinse ce îşi aşteptau zborul... Un pescăruş perlat se desprinse din ghemul cu zbor al celorlalţi şi fâlfâindu-şi aripile peste muzica valurilor ca un şef de orchestră începu să dirijeze din vârful penelor înmuiate în nesfârşit tocmai când o altă pereche de urme de paşi, un pic somnoroşi, începură să îşi facă apariţia pe plajă... S.P.

Monday, 4 July 2011

Fragment dintr-un straniu familiar

Are un fel de a povesti care mă face să tac. Covârşitor, senzual, de tăiat respiraţia în două şi de absorbit în grabă aşteptând finalul. Povesteşte în mine. Explorează în mine, pictează în mine aşa cum ar picta cu săruturi pe trupul meu. Aşează frânturi din întâmplări stranii iar mintea mea amplifică, rotunjeşte, găseşte aripi şi glas. Vorbim, ne vorbim, ne rostim, ne ascultăm, ne contrazicem. Când părerile noastre nu se suprapun mă întrerupe şi mă poartă într-o lume diametral opusă. “Gândim prea mult împreună”, îi spun, „uite, trece timpul ca un bezmetic pe lângă noi.” „Dă-l încolo de timp”, aruncă el printre dinţi aprinzându-şi o ţigară. „Hai să-ţi povestesc ceva ce-o să te amuze.” Schimbă subiectul din mersul vorbelor cu îndemânare savuroasă de cunoscător de poveşti şi de cititor înrăit. Îl ascult urmărindu-i mâinile. Gestul cu care îşi fumează ţigara spune mai mult decât cuvintele ce le alege şi aşa răzbesc spre sufletul lui pierdut în penumbre cu cotloane misterioase, inaccesibile. Îl ascult ca să-l scriu. Îl scriu pentru că asta mă ajută să-l înţeleg mai bine. N-aş putea spune dacă voi reuşi să-l scriu până la capăt. Îmi place să cred că vor fi pagini albe unde îşi va găsi loc scrisul lui şi atunci eu doar voi citi. E un ciudat. E un ciudat sau e aşa doar când îl scriu eu? Îmi luasem dreptul de a-l povesti deşi la o analiză mai aprofundată e mai mult o încercare de a ne înţelege reciproc. Eu scriu şi-i trimit pagini. El corectează, adaugă, taie, critică, întreabă, mă ceartă şi uneori înţelege. Uneori...
Dar eu aşa îl văd. Aşa mă bucur de el, aşa mă întristez de el şi nu aş schimba nici o virgulă, nici un punct, nicio paranteză, nici spaţiile albe în care se ascunde. L-aş lăsa aşa neterminat să mai scriu în el şi despre el şi să nu-l înţeleg niciodată.