Monday, 13 June 2011

Luna cerului îngheţat

Exista un moment al inserarii, e foarte scurt, aproape nevazut, cand cenusiu de plumb se aseaza intre zi si noapte. Si cerul cade dar nu-i pamant sa cada, e un cenusiu ca fumul iubirilor pierdute, mocnite in suflet, taciuni spre stingere si scrum. Un vant de amintire, un rubiniu in spuza mai aduce, dar flacara nu mai cuteaza. Tot ce se aude e suspinul carbunilor racind in diamante
Dar un Luceafar se arata, lumina din lumina imprumutata, ca si iubirea ce e drag din drag purtata. Un colt de stea ce zgarie a noptii nefiinta, spre a o trezi spre alte stele, vis adunat in ziua de care Universul de fapt nici nu are habar. Ziua si lumina el daruie dar n-o cunoaste. Ca suntem din lumina, ca el e al vietii noastre far, nu stie. Daruie in zadar. Zadar ca un cuvant frumos, ca daruire, fara a cere absolut nimic in schimb. Preschimba nemurirea in timp, si timpul in nemurire il scufunda....
Si a aruncat o luna, sa stim ca suntem vegheati in coltul nostru.la inceput nu cred ca i-a stiut rostul! Ne-a dat-o, pesemne, sa stim ca maretia e aproape, ne-a dat-o sa ne fie zi prelungita in noapte, ne-a dat-o sa nu fim singuri in infinitul mare, ne-a dat-o maree sa porneasca si poezii, ne-a dat-o sa zburam spre ea si s-o gasim goala. Cata metafora ne-a dat! Si cred c-a facut-o din greseala. De ce atuncea arunca atatea luni planetelor fara de viata? E ca a vrut sa ne invete de iubire.
Sa acceptam ca oricate stele sunt in cer, numai pe una s-o iubim.
Si asa cum e, mai mica sau mai mare, mai stralucind sau nu prea, de ea sa stam atrasi, cum marea, cat e ea de mare, isi poarta valurile in al ei ritm spre tarmul pe care il cautase cu adancuri! 
© A.C. 2010
 

No comments:

Post a Comment