Wednesday, 29 June 2011

Tuş diluat de ploaie şi vin de liliac alb

Mi-era de o dimineaţă cu ploaie. Să botez cu apă neîncepută din cer tuşul cu care-ţi căutam chipul pe o coală albă. Poate, pentru că şi ochii mei voiau să-l audă, mai întâi, ţi-am scris numele alegând nişte litere frumoase ca o caligrafie fugită pe fereastra unui pergament ascuns într-o bibliotecă cu cărţi ce tu mi le citeai. Pluteau frumos într-un gri diluat de nişte picături ce până acum o clipă se ţineau cu amândouă mâinile de streaşină dar s-au hotărât să poposească fluierând a cer deznorat pe desenul meu. Cercuri mari iscate din vârful peniţei se roteau ca un vals îmbietor în jurul numelui tău şi le înfrunzeam spre a fi copac cu rădăcini într-o plutire de phoenix ce tăia fâlfâind pagina ce începuse a vorbi despre tine pe limba frunzelor ce desfrunzeau gândul. Picăturile de ploaie şi stropii de tuş au prins a se îmbrăţişa cu patimă şi cădeau cu zgomot de petale de flori ce nu ştiau gustul culorilor. De sub mâna mea dreaptă începuse să urce la cer o scară de frunze ce se ondula dansând ca o iederă îndrăgostită de înaltul la care visa. Capătul ei, liră, cânta monocrom liedul celor două non-culori îngânată de mulţime de griuri dezlănţuite ce începuseră să strige după o zvâcnire cu fluturi albi conturaţi cu noapte fără lună. O linie fină, ca un început de vis, despica pagina în două şi albul de satin începu să primească conturul chipului tău despre care povesteam cu ochi ce gustau sunetul ploii şi buze ce-ţi vedeau dunga dintre sprâncene cu un sărut descreţit. Ochii tăi se deschideau senin. Clipeau şi alungau ploaie de globuri negre ce alunecau devenind inorog tropăind întunecat tulburând un val dintr-un izvor cu apă din începutul lumii unde un nor rotund îmbrăţişa un cer negru spart de stele argintii. Şi peste toate astea zbor din flori de liliac alb îmbătând chipul tău în alint transparent.
Mi-era de o dimineaţă cu ploaie. Ţi-era să te îmbeţi în ceas de noapte cu vin de liliac alb.

Thursday, 23 June 2011

Noaptea de Sânziene


"Simţi în acea unică, nesfârşită clipă, întreaga beatitudine după care tânjise atâţia ani, dăruită în privirea ei înlăcrimată. Ştiuse de la început că aşa va fi. Ştiuse că, simţindu-l foarte aproape de ea, va întoarce capul şi-l va privi. Ştiuse că acea ultimă, nesfârşită clipă îi va fi de-ajuns." Noaptea de Sânziene, Mircea Eliade

Wednesday, 22 June 2011

Jocuri de copii


Primisem avertismentul. "Ai sa urmaresti un film ciudat, ciudat ca si mine." Era sus pe lista trimisa cu filme. Am refuzat sa il caut pe youtube, nu voiam secvente, voiam o experienta din prima, totala. Imi doream sa ma cufund in ciudat cu totul si sa vad cum am sa ies de acolo. Si duminica am pus DVD-ul in laptop si am inceput sa-l urmaresc. Inainte de a incepe am rostogolit titlul filmului in minte, jocuri de copii. Jocurile copiilor puteau fi crude, neintelese, exclusiviste. Ca maturi nu aveam ce cauta in ele, nu mai puteam participa, ne pierdusem inocenta. Apoi m-am gandit la titlul in limba engleza: "Love me if  you dare."  Nu, nu putea fi o comedie romantica, hmm, comediile romantice sunt previzibile, dulcege, linistitoare. Ciudatul nu implica nimic din acestea.
Primele cadre ale filmului, lumea vazuta cu ochi de copil. Un carusel. Am stiut ca totul se va roti repede si ca am sa ametesc. Nici nu am mai avut timp si prima provocare, ridicata doar cu ochii mari pe o fata strengara de fata. Sophie. Bon Dieu, autobuzul acela plin de copii are sa se ciocneasca. Era razbunarea ei pentru cei ce rasesera de ea. Juju instrumentul. Lumea e pedepsita de cei doi, ipocrizia ei, rutina ei, fetele serioase. O razvratire continua. Nu avem nevoie de ei, de lectiile lor, striga amandoi. Ei sunt doar scena noastra... Nu am avut timp sa ma instalez bine in aceasta perceptie si  imi este spulberata... Si orice asteptare imi este intrecuta. Acum ma multumeam sa privesc cu gura deschisa, doar ca sa pot exclama din ce in ce mai des, sa rad, sa duc palma la gura uimit. Caruselul se invarte, e aruncat pe jos din furie si imi vine sa intind mana, sa-l ridic de pe jos, sa il inmanez lui sau ei, sa le cer: "Continuati!" Doar am coborat privirea o clipa, timid, vazandu-i in pat si cand am redeschis ochii dupa cateva secunde erau tineri... si apoi. Nu vor mai iesi din joc, nicicand se vor rani si mutila. Joaca devine razboi. Atatare, cruzime, tandrete. Urmaresc naucit, sunt si eu in corzi. Imi vine sa sar si intr-un picior urmarind filmul si sa le strig, "Iubiti-va!", dar ei nu au timp pentru mine. Filmul acesta nu e pentru spectatori. E pentru ei doi, devorandu-se. Nu poti doar privi, trebuie sa fii unul din ei.
Inovator, da, proaspat, indraznet, tulburator. Nu poti sa-l vezi si sa nu te revolti asupra propriei vieti. Oare am facut destul, oare mai stiu sa traiesc firesc, fara teama, oare am pierdut undeva caruselul? E un film care te zgaltaie, iti da jos de la gat cravata sau iti scutura parul, te trage de el pana te doare. Mai stii sa iubesti?
Pot spune ca Jeux D'enfants e un film pe care il intalnesti o singura data in viata si care daca nu te scutura inseamna ca esti deja prins in cuie. Il recomand cu un avertisment: interzis burghezilor, sufletelor goale, celor ce nu mai stiu sa viseze si adultilor. Exista undeva in film o declaratie de dragoste a iubirii. Unica, fermecata, irepetabila iubire. Care bate totul. Totul... A bout de souffle.
A.C. iunie 2011

Tuesday, 21 June 2011

Fir de lumină deznodat de gânduri


Timpul s-a plictisit să ticăie la încheietura mâinii mele şi vrea să zburde, să fie viu, să privească norii, să fie un fel de poveste ciudată ce se citeşte în şoaptă şi cu voce tare doar când o simţi ecou în zâmbet ca o rază ce cade pieziş în privire. Cum să pui dop unui timp ce ţi-e drag? Prin scris? Scrisul îmi face cadou pagini albe unde pot declama felii de gând despre, sau cu, lumină pe dibuite. Să-mi pierd capul printre rânduri, să găsesc bucuria de a mă scrie elegant printre litere ce-alintă foaia de hârtie, să iau lecţii de infinit din negrul adânc al slovelor ce se-adună sub vârful peniţei de parcă e noapte şi lumea visează. Acum ar trebui să fur culori şi să descânt în cântec de-o literă nuanţe dintr-un vis ce-abia mijeşte în nopţi infinite. Dar e o linişte printre cuvinte de poţi s-o tai cu peniţa, de parcă s-ar fi aşezat inima de-a curmezişul paginii semn că i-e dor de gesturi, pare c-a găsit o altă inimă în care-şi strigă ecoul ca pe munţi îndrăgostiţii beţi de săruturi furate şi nu vrea să stea între paranteze uitată-n rostiri ce promit gesturi ce nu mai vin. A învăţat diferenţa dintre a ţine o mână ce ţi-e dragă şi a ţine-un cuvânt. De o clipă încoace a învăţat diferenţa. Acum ştie! Vise, promisiuni zboară şi îşi dă seama că fericirea era într-un timp nebun ce avea răbdare să se facă zi printre gesturi. Eu, tu, noi ştim, ştim, de o clipă încoace, de-o clipă plină de dragoste, să avem răbdare ştiind că toate clipele se topesc în gesturi ce călătoresc de la mine la tine şi înapoi de o mie de ori pe-un fir de lumină deznodat de gânduri, călătorind peste cer...

Thursday, 16 June 2011

Culori de mare (1)

Cat de agitata era marea! Valuri uriase se izbeau de tarm si se prelingeau pe plaja cu nisip aproape fosforescent, de o albeata orbitoare, acoperind-o in intregime cu apa inspumata, apa ce se aseza  ca un lac fierbator si bolborisitor, neimblanzita apa ce tormenta nisipul ce se svarcolea sub framantarea neostoita si lichida. Abia de se retragea apa ducand cu ea spre mare coloane de nisip neputincios, tarat cu indaratnicie spre tarmul miscator, si alte valuri se spargeau cu zgomot de tunet, reincepandu-si cucerirea tarmului ranit de pietrele smulse din adancul pamantului si rostogolite haotic pe intinsul plajei ce gemea sub huruitul lor infernal. Era  o lupta neimpacata a marii atotcuceritoare, nemiloase cu insula ce nu vroia sa dispara sub invazia oastei de valuri sticloase, ca un perete de cetate acvatica strangand si sugrumand pamantul nemiscat, ce rezista temeinic atacului cu sepii, pesti ciudati, alge ca serpi constrictori, scoici ce tradasera si se aliasera marii, delfini albastri cu pantece albe, trombe de apa ridicate in aer si lasand dupa trecerea lor coloane de sare ce formau un templu fragil ce se prabusea apoi in mormane-dune. Numai pescarusii si albatrosi zburau deasupra macelului in care nu curgea sange ci apa tulburata si isi strigau impotrivirea si disperarea fata de acest razboi nedrept si disproportionat dintre titanul cu brate de otel topit in ape si insula fara de osteni. Doar palmierii se mai impotriveau conchistei neptunice si erau dezradacinati drept pedeapsa si aruncati in larg departe de parca ar fi fost nu copaci ci vreascuri. Zgomotul infurtunatului asalt era asurzitor, de parca o orchestra dezacordata ar fi cantat din trambite ca cele ce vor vesti apocalipsul, din viori uriase ca barcile pescarilor, carora un arcus nevazut, manuit de o mana cat insula de mare, le rupea corzile ce se imprastiau apoi in cer si se incalceau in zbor in plase muzicale ca navoadele, din piane ale caror clape albe erau fildesi de mamuti iar cele negre abanosi pe care degete gargantuene le striveau pana cand tot pianul se sfarama si era la randul lui inghitit de ape. Te asteptai ca in orice clipa intreaga insula sa fie inghitita de acest monstru dezlantuit, ca o balena de pe marile planetei Jupiter numai sa o vezi cum reapare din pantecul ca si o pestera precum Iona, ravasita, dezpieptanata, cu rani dare pe solul zbuciumat si cutremurat, cutremurarea fiind plansul insulei ce nu intelegea mania Marii ce ii fusese de zeci de mii de ani o calda imprejmuire...
Neptun se delecta privindu-si opera...
© Drum în doi, Interludiu

Monday, 13 June 2011

Luna cerului îngheţat

Exista un moment al inserarii, e foarte scurt, aproape nevazut, cand cenusiu de plumb se aseaza intre zi si noapte. Si cerul cade dar nu-i pamant sa cada, e un cenusiu ca fumul iubirilor pierdute, mocnite in suflet, taciuni spre stingere si scrum. Un vant de amintire, un rubiniu in spuza mai aduce, dar flacara nu mai cuteaza. Tot ce se aude e suspinul carbunilor racind in diamante
Dar un Luceafar se arata, lumina din lumina imprumutata, ca si iubirea ce e drag din drag purtata. Un colt de stea ce zgarie a noptii nefiinta, spre a o trezi spre alte stele, vis adunat in ziua de care Universul de fapt nici nu are habar. Ziua si lumina el daruie dar n-o cunoaste. Ca suntem din lumina, ca el e al vietii noastre far, nu stie. Daruie in zadar. Zadar ca un cuvant frumos, ca daruire, fara a cere absolut nimic in schimb. Preschimba nemurirea in timp, si timpul in nemurire il scufunda....
Si a aruncat o luna, sa stim ca suntem vegheati in coltul nostru.la inceput nu cred ca i-a stiut rostul! Ne-a dat-o, pesemne, sa stim ca maretia e aproape, ne-a dat-o sa ne fie zi prelungita in noapte, ne-a dat-o sa nu fim singuri in infinitul mare, ne-a dat-o maree sa porneasca si poezii, ne-a dat-o sa zburam spre ea si s-o gasim goala. Cata metafora ne-a dat! Si cred c-a facut-o din greseala. De ce atuncea arunca atatea luni planetelor fara de viata? E ca a vrut sa ne invete de iubire.
Sa acceptam ca oricate stele sunt in cer, numai pe una s-o iubim.
Si asa cum e, mai mica sau mai mare, mai stralucind sau nu prea, de ea sa stam atrasi, cum marea, cat e ea de mare, isi poarta valurile in al ei ritm spre tarmul pe care il cautase cu adancuri! 
© A.C. 2010
 

Sunday, 12 June 2011

Două mâini rostogolind un bulgăre de cuvinte dintr-o poveste de vis (1)

Ceva se adevereşte cu zbor
Ce să scrii despre ochii albaştri precum cerul din care se dezlipise cu zbor? Despre oglindirea în cei căprui ce aveau gust de adânc de pădure toamna nu poţi decât să taci împăturind câteva întrebări ce zăceau de-a valma peste trei rânduri dintr-o scrisoare sărutată în cele patru colţuri. Mi-a rămas gândul la zbor şi dans în zbor, la plăntuţa verde crescută încăpăţânat în ghetuţă, la încleştarea mâinilor, la sărutul din final şi la melodia frumos-tristă ce însoţeşte filmul...”I sing this poem to you, Is this mystery unfolding, As a wing floating? Something is coming true - The dream of an innocent child, Something is happening...” Ceva se adevereşte cu zbor de când ştiu gustul zâmbetului tău şi căldura mâinii tale îmi mângâie ziua!

Ochii ei albaştri sunt fântâni adânci din care ar fi scos cu scorbura palmelor coborâte de lanţul degetelor împreunate strâveziul cerului senin al verilor în care se coace dragostea. Ochii ei erau zbor de albastru îngemănat cu albul cald al corneei pânză ce aşteaptă să fie pictată de umbra chipului său dezmierdându-se în havuzul braţelor sale. Fântâni zburând în cer. Fântâni cu aripi. Îmi e gândul în gândul tău, la zborul gândului tău, la plăntuţa verde îndărătnică crescută în ghetuţă. La sărutul miraculos dintre alb şi ochii mari, sfioşenie albă, şi curajul nesfârşit al zborului de săruturi pe calea lactee a trupului tău. I sing this poem to you, only you can hear it true, only you can see through the saintly and magical blue

Thursday, 9 June 2011

Îi căută mâna şi o găsi aripă

Blowing Wing, Antonio Barriga
Avea strania senzaţie că deschisese o uşă în inima pădurii. A dat copacii deoparte şi a întrezărit un colţ de pajişte înflorită. Norii aveau forme ciudate ce păreau a fi hărţi şi păsări îngălbenite purtau pe aripi rânduri de litere scrise de mână. Jos, lângă uşa întredeschisă era cineva adormit. După costumaţia înflorată şi coiful oranj, ascuţit, părea a fi un clown. Ţinea strâns în mână o floare roşie ce seamăna cu un mac. Din gândul lui începură să picure stropi de ploaie şi florile priveau mirate spre norul pufos ce dormea pe o creangă aplecată într-un lac albastru de cerneală. Pe ochii închişi ai norului se plimba negru un corb ascultând bătăile de inimă ale unui zid de cărămidă roşie ce sprijinea o scară agăţată de cer. Prin bucata de zid lipsă se zărea un cer de noapte adâncă întemniţat în ochii unei fete ce veghea somnul unui crai nou şi al unui pumn de stele iar din lumânarea abia stinsă aşezată pe o masă rotundă se ridica un fum diafan ca respiraţia din zori a unui îndrăgostit. Din buzunarul clownului se deschise un sertar şi din sertar zvâcni afară un gând răutăcios ce rânjea ca o aripă neagră plină de gratii. Strigătul ei mut răsună în gândul lui ca rostogolirea unui pârâu de munte cu apa rece, de cleştar, ce îl trezi brusc. Îi căută mâna şi o găsi aripă. Se odihneau în zbor. Peste un deal topit de somn se risipiseră cinci cifre de ceas şi cuburi de hârtie transparentă ascundeau, închizându-şi capacele, jumătăţi de luni argintii ce lipseau de pe un cer îndepărtat. Din nisipul ce străjuia o mare de sticlă ieşeau afară scoici albe, cu cochilii răsucite, ce stăteau de vorbă în şoapta mării. Picăturile de ploaie începură să-i certe vertical. Îi luă mâna aripă şi căută din gând un loc de popas. Se încâlci în plutirea câtorva pescăruşi ce ţeseau din fire subţiri o câmpie albastră dincolo de care zări o cărare ce tăia nisipul drept. O strânse lângă el. Zburau. Clownul îi urmărea. Umbra lor îngemănată le-o luă înainte. Clownul se rătăci pe câmpia albastră acum toată fire de păianjen. Găsi un far cu un glob de lumină oranj. Intrară. Ea moţăia. Se aşezară jos lângă şemineul cu flacără de apă. O înveli cu aripa. Adormiră. Fereastra se legăna distorsionată de lumină, o stea de mare agăţată de tavan zâmbea. Pe perete lângă ceas fotografia unei păduri şi mascota unui clown. Vântul răsfira cartea începută în prag de seară şi flutura rochia ei cu flori de maci pusă la uscat. Un pescăruş fâlfâia în depărtare. Se odihneau în zbor...Visau...

Wednesday, 8 June 2011

Rup literă cu literă ca într-un joc cu petale

Odilon Redon: Eye-Balloon 1878; Charcoal

 Uneori se întreba dacă el o înţelege, se întreba dacă felul în care o vedea i se potriveşte. Se privea în privirea lui răsucindu-se pe toate părţile de parcă s-ar fi privit în oglindă. Îi venea să rupă cuvintele ce i le spunea, să rupă literă cu literă ca într-un joc cu petale de floare „Mi se potriveşte, nu mi se potriveşte, mi se potriveşte, nu mi se potriveşte, mi se potriveşte... ” ca şi cum sensibilitatea ei ca un bob de ploaie agăţat de-un colţ de frunză s-ar fi spart cu zgomot în neliniştea ce-o aducea cu el. Răsturnase întregul ca să o recompună din nou înţelegând-o şi o privea în suflet ca într-un decolteu adânc încercând să adune laolaltă restul. Îi venea să-şi tragă fermoarul sufletului până sus să nu o mai privească niciodată atât de risipitor, iscoditor, ademenitor.
© Drum în doi, capitolul III, 2010

Saturday, 4 June 2011

Dar de dăruit

Metamorfose - Sandalo Barbosa
Da, ştiu, sunt ciudată. Nu-mi plac petrecerile de ziua mea şi nici cadourile convenţionale. Uf! Astăzi, însă, evadăm împreună. Zâmbesc privind cerul ce-şi spălase seninul cu câţiva nori pufoşi şi salut din vârful gândului soarele ce-mi bate ştrengăreşte în fereastră cu nişte raze nerăbdătoare. M-am trezit mai devreme decât de obicei. Îmi scutur pletele ce se revoltaseră rebel sub peria încăpăţânată, îmbrac rochiţa mea albă de vară cu floricele albastre şi cu tălpile goale pornesc spre maşină. Zâmbeşte văzând că sunt desculţă.. Ştie că sunt ciudată. Mergem în parc unde iarba ce-mi mângâie curioasă tălpile îmi aminteşte de câmpia copilăriei cu flori mii şi maci îmbujoraţi. Îmi agaţă în părul rebel o margaretă sălbatică. Ziua asta de vară ne iubeşte. Ni s-a cuibărit în suflet şi ne plimbăm prin ea ţinându-ne de mâini. Undeva într-un colţ de alee o vioară se împrieteneşte cu un vals ciudat. E valsul nostru. "A Rainy Night in Soho".  Mă prinde de mijloc cântându-mi "I took a shelter from a shower and I stepped into your arms... " Mă adăpostesc în braţele lui. Dansăm priviţi de zeci de ochi miraţi. Un domn şi o doamnă, odihnindu-se pe o bancă veche, ne învăluie cu priviri calde ridicate din amintirile ce le poartă cu ei. Întindem pătura, ne aşezăm pe iarbă şi privim cerul dintre razele ce se strecoară printre frunzele ce se înverzesc îngâmfate. Bem vin şi mâncăm un pumn de căpşuni ce se topesc aromat. O savarină cu un moţ de frişcă ţine loc de tort. Aprinde lumânărica răsucită bleo cu bricheta. Ne punem o dorinţă şi suflăm împreună împărţind tortul nostru cu o pereche de rândunele ce ne cântau de pe marginea unui havuz ce bolboroseşte vesel botezându-ne cu stropi răcoritori. Îmi citeşte din Musil. Dezbatem aprins, ne contrazicem, cădem de acord. Fruntea lui cade în palma mea. Îmi plimb degetele prin părul lui. Îmi creionează sărut peste liniile din căuşul palmei mele. Scot o foaie de hârtie aşez margareta în palma lui şi încep să desenez. Are mâini frumoase, ferme. Mi le aşează pe ochi. "Închide ochii", îmi spune. Îi închid. Ascult încercând să ghicesc ce o fi click-ul acela ciudat. Cred că e laptopul lui. "Deschide-i!". E albastru. Doi pescăruşi zboară îngemănaţi. Un stilou mâzgălit de cerneală pe vârful nerăbdător, aşteaptă. Un ceas măsoară un timp senin. O scoică sidefată povesteşte despre o mare de turcoaz pe care pluteşte o corabie cu pânze. O floare albastră de câmp înfloreşte sprinţar, o paletă de culori freamătă câutându-şi pânza ce-şi aşteaptă cerul şi o coală albă proptită ţanţoş în mijloc mă invită să scriu. Degetele îmi freamătă nerăbdătoare. "La mulţi ani! Hai, scrie!", mă îndeamnă. Îl sărut şi îl îmbrăţişez repezit. E perfect! O lumină se plimba prin ochii mei ce sorbeau totul. V-am spus că sunt ciudată. Şi darul ce l-am primit e la fel. Am primit în dar un blog. Scriu...You’re the measure of my dreams...
A Rainy Night in Soho - The Pogues by The Blue Seagulls