Thursday, 22 December 2011

Crăciun fericit! La mulţi ani!

video
Simţiţi sărbătoarea în suflet şi aer, auziţi scâncetul Celui ce se năştea sa mântuiască lumea, simţiţi mirosul rumen al cozonacilor spoiţi cu dragostea de mamă? Da, ştiu că simţim împreună şi ţinem uşa deschisă înaltei taine a Crăciunului. Să ne bucurăm şi să colindăm iarăşi, copii cu obrajii smăltuiţi, ca merele coapte despachetând daruri de suflet, împărţind gânduri bune şi îmbrăţişări de regăsiri. Lerui-i albastru, lerule e noapte înaltă şi sfântă. Craciun fericit vouă ce aţi mângâiat Jurnalul nostru cu citire.  Şi cum Anul Nou se apropie pe săniuţă de vise, unul bun şi cu împliniri sa fie prieteni! La mulţi ani!

Wednesday, 21 December 2011

Miercurea fără cuvinte (8)

Vând fulgi
de bulgăreală
de derdeluș
de topit în palme
de prins în păr
de prins în brațe
de făcut oameni de zăpadă
de încolțit în cele șase colțuri
de privit
de pus în buzunar
de așezat pe vârful nasului,
sau pe mustăți de motani,
de cuibărit în cărări
de scuturat din brazi
de potopit pământul
de albit timpul
de ascultat
de regăsit copilăria
de îndrăgostit mână în mână
de amintit iarna bunicilor
de așteptat colinde
de povestit despre aripi
de gustat în doi
de numărat săruturi
de împărțit cu prieteni
de găsit cele de altă dată ninsori
de împodobit sărbători

Vând fulgi, oameni buni
Cumpărați?
*preț: 1 zâmbet pe fulg/nu se fac reduceri

Leapşa primită de la Carmen

Tuesday, 20 December 2011

Iarna din Bucovina

Sania tăia zăpada cu furia gerului ce-i biciuia nemilos. Caii fornăiau scoţând aburi ce acopereau drumul ascunzându-l privirii. Luminile felinarelor se desprindeau şi pluteau globuri peste valea înfofolită în alb. Liniştea înţepenită în valea pitită în omăt începea să se dezmorţească. Copacii încărcaţi îşi scuturau somnoroşi plăpumioarele albe, o căprioară trezită din somn scoase boticul negru din pădure şi adulmecă delicat apariţia neaşteptată, o pasăre rotofeie învelită în pene albe se cuibări şi mai adânc în ramuri, nişte rotocoale de blăniţă îşi iţiră speriaţi urechile lungi din vizuini iar sus pe coama muntelui un lup singuratic îşi sticlea privirea flămând. În sania mânată nebuneşte de Jack, Sellma, ce părea un ghem de lână ascunsă în fular şi căciuliţă, cu ochii în care îngheţase o bucată de lună încerca să-şi domolească bătăile inimii ce se oprea la fiecare curbă pe care Jack o lua în unghiuri ascuţite aplecând sania atât de tare încât putea să-şi vadă ochii de un albastru speriat în oglinda pârâului îngheţat-sticlos ce şerpuia alături de ei. Se hotărâseră brusc să vină în Bucovina după ce nu reuşiră să descifreze textul în chirilică din cartea lui Caton iar ea era convinsă că îi va ajuta călugărul Serafim. Nu stătură pe gânduri. Ei îi era dor de rădăcinile ei bucovinene, de locurile dragi sufletului ei, Jack se simţea atras şi el de bucăţica de bucovinean moştenită de la bunica lui.
După ce străbătu un drum străjuit de brazi, ce-şi lăsau în urmă mantia din pulbere fină, sania se opri brusc. Jack sări voios îşi scutură căciulă de genunchi o luă pe Sellma de mijloc şi o coborî jos din sanie.
- Eşti bine Sel? o întrebă văzând-o stând neaşteptat de cuminte
- Îhî, îngăimă ea încercând să-şi adune glasul ca să-i trăgă o muştruluială pentru felul kamikazian în care mânase caii dar renunţă recunoscându-şi bucuroasă că aventura asta pe o şină o încântase la fel de mult
Porniră spre cabana ce le fusese pregătită o cabană din lemn din trunchiuri de copaci frumos îmbinaţi la capete ca nişte degete îngemănate, cu un ceardac cu stâlpi de lemn sculptaţi, cu două ferestre mari, un horn ce pufăia a căldură şi o uşă mare pe sub care se strecura un preş primitor de lumină. Înăuntru mirosea a cetină de brad, camera era largă cu duşumele acoperite cu covoare de lână, cu o canapea şi fotolii primitoare, cu pereţii ornaţi cu ştergare şi străchini bucovinene pictate iar pe şemineul în care trosneau lemnele o pendulă moţăia somnoroasă.
© Drum în doi, capitolul 61

Monday, 19 December 2011

Se apropie o noapte sfântă

Se apropie o noapte sfântă
In grajd viţeii adună paie
Cu boturi umede descantă
Un copilaş fără de straie.
Trei magi porniră într-o stea
Nechează caii vestea mare
În Betleem se preanăştea
Un pui de om şi o iertare
Cu aburii din respirare
Celui născut ii dau căldură
Şi lapte cald din subsioare
Lumina blândă şi prescură
Se strâng în jurul Lui oiţe
Şi stelele se cad în leagăn
Şi strugurii aşteaptă în viţe
Şi Maica lui cu ochii cearcăn
Işi pune mâinile în rugă
Lui Dumnezeu să ocrotească
Puiuţul mic, ce o s-ajungă
Pururea să ne iubească

A.C.

Tuesday, 13 December 2011

Ninge pe umărul meu drept


Alb se făcuse pe umărul meu drept
Sărutul tău strâmb, grăbit să topească fulgii,
Căţărându-se încet cu dor de alint
Număra frunze de vâsc.
Cerul se învelea peste noi, tremurând,
Cu vârful degetelor culegeai globuri
Nealungite în lacrimi.
Trosnea a ger fereastra topită sub aburul gurilor noastre.
În câmpia scuturată de nori
Timpul trezit cu un pumn de stele îngenunchiate în tâmplă
Veghea.
Aşa de frig şi de linişte
nu mai aflase lumea demult neîncepută

Dar umbra ta e adâncă
şi zăpada proaspăt cernută
SP

Monday, 12 December 2011

Africa

Iubea Africa! Se spune că dincolo de Africa nu mai e nimic. Lumina ireală în care te cufunzi, în care te scalzi ca într-o apă cu valuri aurii, lumina subţire ca o mătase fină în care se topeşte soarele blând ca o acuarelă diluată diafan ce pluteşte in juru-ţi şi toate nuanţele de nisip, toate tonurile de pământ ars, dogoritor se găsesc aici. Ar fi desenat direct pe nisip aşa de mult îi plăcea marea de dune ca o pânză nesfârşită.
(...)
Soarele se ridica încet iscodindu-le fierbinte fruntea şi ascunzându-le siluetele în lumina din linia orizontului. În depărtare un leopard obosit odihnindu-se într-un copac ciufulit şi câteva girafe Masai ce-şi dezmorţeau gâturile lungi mângâind cu botul nişte vârfuri de copaci în căutarea unui salate din frunze proaspete în vreme ce o familie de elefanţi îşi ducea puii spre un ochi de apă pentru baia de dimineaţă trâmbiţând după un nume doar de ei ştiut un elefănţel mic ce mereu se îndepărta curios. Un leu căsca pregătindu-se de culcare şi nişte gazele îndrăzneţe adulmecau delicat aerul de dimineaţă lângă o turmă de bivoli prăfuiţi ce îşi amestecau negrul cu dungile frumos aranjate ale câtorva zebre supravegheate de un şacal flămând. Africa se trezea sub privirea lor şi copacii ca nişte ciuperci verzi, răsturnate, îi îmbiau cu umbră răcoroasă dar nu aveau timp de popas decât cu ochii luând cu ei în suflet dogoritoarea frumuseţe a acestui pământ ars de soarele ce doar aici se risipea din plin. Călătoria lor era o călătorie în mai multe lumi iar lumea Africii se dezvăluia, încet, tainic. Africa îi aşteptase! Şi acum îi întâmpina cu braţele deschise, pline de lumină.
© Drum în doi

Sunday, 20 November 2011

Două frunze


Ne-am răsărit dimineţile peste zidul de scoici din clepsidra cu nisip de vară, lângă care foşnesc în şoaptă două frunze ce s-au regăsit pe lemnul cald al biroului.
E o toamnă fragilă afară în balans pe un cer gri cu miros de brumă.
În casă ne e aproape timpul ticăind molcom în pendula ce se leagănă peste două felii de lămâie rotindu-se ameţitor în cana cu ceai într-un vals auriu agăţând privirea unui motan leneş ce toarce o poveste cu nopţi în care stelele clipesc ştrengăreşte pe sub pleoape grele de somn.
Pe trotuar, ascuns în gulerul unei pelerine de ploaie, cineva caută grăbit, în asfaltul rece, urmele unor paşi dragi dar nu mai sunt ploi de bătut în fereşti, nici vânt de risipit ceaţa. E linişte a toamnă de gustat îndelung cu must înţepător şi gutui împărţite pe din două şi iar am uitat lumea afară de binele ce-l ferecâm înlăuntrul nostru ascultându-ne.
Ieri aveam pe buze un cuvânt ce semăna cu sărutul tău. L-am tăcut sub buzele tale ce mă deşteptau înmulţind ziua cu noi şi cu îngerii ce-i trezim în suflet când îmi citeşti rânduri din tine până învăţ să ghicesc o iubire  ascunsă îndărătul ochilor tăi ce ştiu pe de rost marea din ochii mei cu care te regăsesc în începuturi de zi şi adâncuri de noapte. Ne cuibărim inimile în îmbrăţişări ştiute şi ne dezmorţim aripile împreună cu un unghi de cocori întârziaţi ce ne ating umerii. Sub gânduri ne curg fluturi, peste noi frunze cu miros de tutun şi nori de necăjit vârfuri de copaci ruginii.
Hai să ne legăm ghetele cu şireturi de soare! şi-am să-ţi iau gândul, mâna, necărările şi ne vom duce departe până vom rămâne zborului, dorului, înaltului, plimbându-ne la pas cu toamna noastră de ieri, de azi, de fiecare mâine. Te aştept cu ochii pe cerul ce ne-a descâlcit drumul. Ne vedem pe curcubeu. De la prima culoare albastră spre dreapta. De la primul Te iubesc până la tăcerea ce-l înmiieşte ecou…

Ce pot face altceva decât să străbat inca odata și inca odata și inca odata, până amețesc în dansul cuvintelor tale, aleile cu copaci ce acum poartă numai două frunze fiecare, din grădina miraculoasă a sufletului tău. Acolo ești tu, sub castanul ce și el mai are doar două frunze poleite cu săruturile noastre, frumoasă ca raza de soare, acoperită în restul frunzelor toamnei, pe care le scuturi înapoi în copaci pentru ca ele să cadă din nou cu povestea a două frunze răzlețe ce stau una în alta si alta in una, și și-au întretăiat nervurile și cunosc aceeași sevă, și sunt de nedespărțit,și bat ca o singură inimă vegetală sub vântul respirație întretăiată a dragostei minerale, cu rod de pământ fertil în care cresc stele flori ce își deschid petalele de foc doar noaptea, iar ziua și le închid în cupe de albastru cer. Și ochii tăi sunt două flori albastre ce noaptea devin stele
Și frunzele ce cad iarăși peste creștetele noastre, ce străbatem grădina tinundu-ne de un curcubeu, spun mai departe povestea celor două frunze ce au crescut una în alta si alta in una, și au devenit aripile unui pescăruș ce zboară cu luna în cioc să o pună acolo în ochiul farului să lumineze până departe corăbiile frunze presărate pe mare, aduse acolo de un vânt magic, ce le-a furat toate mai puțin două frunze ce au rămas împreună îmbrățișate și care pornesc una peste alta și alta peste una și tot așa spre farul unde erau deja, aripi de pescăruș. E un rotocol de timp magic, ca penajul unui păun ce țanțoș își caută păunița. De la prima pană albastră spre dreapta, ca limbile pene ale unui ceas ce are în loc de cifre clepsidre. De la primul Te iubesc până la tăcerea pe care o ascult, înmiindu-mi iubirea.

Wednesday, 2 November 2011

Furtuna

chiar în capătul străzii, pe un fel de deal. Un conac frumos cu o curte largă şi o grădină mare. Se reîntorsese după mulţi, prea mulţi, ani. Toate feţele erau noi. Nu mai cunoştea pe nimeni. Era pustiu, doar un vânt amar şuiera ca rostogolirea unui pârâu de munte, repede, rece, asurzitor.
- Ce asculţi? Bubuie toată strada
- Wagner. Sigur nu-ţi place
- De unde ştii? Nu mă cunoşti
- Da, şi nici nu vreau să te cunosc
- "Încă" nu vreau să te cunosc, ar fi mai corect
- Scoate "încă" şi fraza va fi adevărată. Zâmbi trist.
Gardul viu suferea trist, neîngrijit. Oare o fi vreun grădinar prin apropiere? În colţul grădinii era un cireş bătrân. Câteva cireşe negre, uscate atârnau pe crengi.
El ţinea cireşe amare în căuşul palmelor. Globuri mici rubinii, aproape negre. Ea culegea câte una cu vârful degetelor şi mânca
- Sunt amare
- Da, dar îmi plac
Zâmbi amar. O îmbrăţişă. Îl împinse cu palmele. Cămaşa lui era albă cu pete roşii de cireşe amare.
Privi în dreapta unde stătea cuminte o băncuţă albă, frumoasă cu un spătar dantelat plin de pete ruginii. Trebuie vopsit. Se însera.
- Diseară la ce oră ne întâlnim?
- Nu-mi amintesc să fi stabilit că mă întâlnesc cu tine
- Păi, altfel cum să ne cunoaştem?
- Nu vreau să ne cunoaştem.
- Nu cunoşti pe nimeni aici
- Şi? Aşa îmi place
- Pe mine ţi-ar plăcea să mă cunoşti
Îi zâmbi răscolitor. Ea îl privi cu ochi de gheaţă.
Vântul îngheţat începu să bată din nou alungând mulţime de frunze ce alunecau foşnitor pe piatra terasei ca pe o bucată de gheaţă. Terasa trebuia lustruită şi o dală ce lipsea trebuia înlocuită. Părul îi flutura rebel şi o picătură de ploaie sărută vârful ceştii de ceai.
Îşi vărî capul pe fereastra deschisă
- Vrei să-ţi fac un ceai? E rece afară. De ce nu închizi geamul?
- Lucrez
O sărută neaşteptat. Pe fugă. Îl lovi cu capătul de creion peste nas. O privi mirat cu un ochi pe jumătate închis.
Vântul trânti o fereastră. Un ochi de geam era spart. Trebuie reparat. Şi fereastra dinspre miazăzi ar trebui înlocuită. O rază de soare se odihnise o clipă pe banca de pe terasă. Lemnul încă mai era cald.
Stătea pe un scaun pe peluza din faţa casei cu un teanc de foi pe genunchi şi scria de zor. Îşi luă un scaun şi se aşeză lângă ea.
- Ce scrii?
- Un eseu. Trebuie să-l termin repede
- Despre mare?
- Da
Îi urmărea mâinile plimbându-se nervoase peste foia albă. Îi strânse mâna. Mâna lui era caldă. Şi-o trase pe-a ei cu un gest brusc.
- Aş putea să te ajut. Ştiu multe despre mare
- M-ai ajuta dacă ai pleca
O sărută. Nu.l mai lovi. Îl împinse. Căzu cu tot cu scaun în iarba verde. Când se ridică avea un zâmbet rănit.
Iarba din curte era încă verde şi plină de petice de pământ ca nişte răni deschise ce aşteptau nerăbdătoare să fie oblojite cu gazon proaspăt. E mult de lucru aici. E neapărat necesar să îmi fac o listă. Căută în geantă printre farduri, rujuri şi nimicuri zornăitoare o agenda şi un pix.
Apăru de nicăieri.
- Ce notezi?
- Programul meu pe toată săptămâna. Sunt foarte ocupată. Am venit aici ca să lucrez
- Nu eşti în vacanţă?
- Nu
Zâmbi. Un zâmbet nedumerit.

Întră înăuntru. Scara obosită de lemn scârţâi nedumerit. Îi lipsea o treaptă şi perechea globului frumos de sticlă ce lumina văduvit terasa frumoasă, largă, din piatră cenuşie, cu câte patru coloane albe de fiecare parte. Pe una din ele era scrijelit un soare vesel. Probabil copiii ce îi văzuse jucându-se în capătul străzii, îşi zise.
- Copii noştri ar trebui să-ţi semene
Zâmbi şmechereşte. Îl privi lung.
- Vezi că te-ai putea îndrăgosti de mine şi te voi face să suferi
Zâmbi din nou, stins
Se stingea cerul. Un unghi de cocori pleca spre sud.
- Mâine plec
- Te întorci?
- Nu
- Vin cu tine. Aşteaptă doar cinci minute să-mi strâng nişte lucruri într-o valiză.
Îl privi tăios. O privi tandru. Se îndrăgostise.
Se auzi un croncănit tomnatic, gri, aproape negru. În grădina neîngrijită un nuc bătrân strânsese un mănunchi de ciori. La rădăcina lui dezvelită o cioară neagră ciocnea o nucă spartă şi un corb mirosind a cimitir îi dădea târcoale cu un mers greu ca de elefant. Într-o revistă despre Africa citise cândva că elefanţii au cimitirul lor, un loc anume unde se retrag atunci când simt că mor...
Se lăsase noaptea. Întunericul tropăia peste conacul vechi, terasa frumoasă cu banca albă cu spătar dantelat, peste frunze ruginii, ceaşca de ceai, părul fluturat. Vântul căuta un început de furtună...

m&M – O iubire ciudată, SP
© 2011

Monday, 31 October 2011

Poveste de răscolit fantome

Cu stiinta ca tu nu vei uita niciodata toate cele faptuite de noi si incredintate tie in taina, zilele noastre impreuna pe cararile miscatoare si regasirea noastra perpetua pe steaua ce am descoperit-o impreuna si e numai a noastra (cea pe care am prins-o cand cadea din cer si am pus-o la loc, acolo sus, pe firmament, sa ne lumineze) draga Jurnalule pun intre filele tale, ce sunt clipele vietii noastre, si amintirea unei zile de sfarsit de octombrie, asa cum a fost surprinsa in dialogul dintre mine si Sellma, parintii tai. Poate ca intr-o zi, mult mai tarziu, Jurnalule vei fi deschis cu bucuria celui ce se pregateste sa citeasca, de maini ce au cautat comoara a doua vieti asa cum sunt ele, intrepatrunse, si vei oferi ochilor curiosi si asteptand, caldura cu care am suflat pe paginile tale aurul viselor noastre tesute din firul fermecat al povestii. Si intr-o zi fu 31 octombrie. Dar spune tu mai departe....:
" Draga Jack, ce suntem noi?"
" Suntem oameni, Sellma, suntem oameni"
" Dar ce fel de oameni suntem noi? In ce fel?"
" In toate felurile in care intelegem sa fim oameni."
" Si in ce fel suntem noi astazi?"
" Astazi suntem copii, iarasi copii, mereu si copii, vrei Sel?"
" Stii bine ca vreau tot ce ne bucura si ne uneste. Azi, ca si ieri, ca si maine, ne uneste si joaca curata. Joaca cu inocenta in priviri si cu pantaloni scurti."
"Ok, si ce zi e astazi? E zi de dovleci. Nu de placinte cu dovleac, oh nu, impartim aceeasi dorinta de a lua tava plina cu ele adusa de vecina rumena in obraji si pe sest sa o golim la cosul de gunoi, ssst!, sa nu ne auda nici macar Codita, asta e taina adanca. Dar de dovlecii aceia scobiti, crestati si facuti sa para sinistri cu lumanarea ce le lumina zambetul stirb din povestile copilariei tale de care mi-ai spus aseara."
"Bine, si ce propui, ai uitat cum anul trecut mi-ai facut  tort din dovleac, sau cum ne chinuiam sa rostogolim ditamai bostanul, si cum tu ai fost hot ca de obicei si l-ai scobit pe ascuns mai mult decat trebuie ca ajunsese numai o biata coaja toate celelalte peripetii dupa cum au fost consemnate pentru istorie in capitolul D-ale pitaceelor i romanul picaresc ce poarta numele vizitele noastre dragi? Roman in curs de pregatire la editura Weekend Literar."
"Ok, ok, dar hai doar unul relativ mic sa cumparam, de dragul lui Codita, tare  as fi curios sa stiu cum reactioneaza la o asemenea aparitie neasteptata."
"Rautaciosule, si daca se sperie nu te-ai gandit ca se apuca sa faca taitei din chiar pantalonii dumitale in timp ce incearca din rasputeri sa ti se catere in brate pentru a-l proteja, nu uita ca aveti o afinitate speciala, insuti tu ai declarat ca este alteregoul tau sau o reincarnare a ta?"
"Pai, asta cand e vorba sa fie giugiulit de tine si sa se odihneasca in bratele tale, un fel de wishful thinking, altfel eu sunt propriul meu motan, ce am avut diverse ocupatii de-a lungul timpului, ultima fiind chiar de reporter. Bun, sa lasam dovlecii in dovlecaria lor. Propun altceva, uite, sa ne deghizam in fantome. Cearsafuri albe ai, ca ale mele sunt albastre si fistichii?"
"Hmm, n-am sa stric bunatate de cearsafuri facandu-le gaurele pentru ochi, doar pentru ca vrei sa joci rol de Fantomas. Trebuie sa te anunt ca asa ceva nu se admite. Apoi, noi nu credem in povesti supranaturale, fantomele nu poarta cearsafuri, cum poate fi asa ceva posibil? Nu, fantomele sunt imateriale, doar ca le poti vedea cand sunt suparate tare si atunci lumineaza de furie, asa sa stii. Mai sunt si unele cam zgomotoase cand le apuca pandaliile si bat in pereti, asa cum faci tu cand vecinii pun prea tare muzica noaptea tarziu, si se numesc poltergeisti, fantomele nu vecinii. Eu cred ca sunt si putin cam chiare, ca mereu se impiedica de lucruri din incaperile prin care bantuie si rastoarna obiecte si sunt extrem de dezordonate, cum poti fi dumneata cant te intorci de la pub sambata seara si tin sa-ti reamintesc domnule ca florile nu se pun in ibricul de cafea. Pui un tablou drept pe perete si ele mereu il stramba. Iti spun eu, nu au simt estetic. In sfarsit, un alt argument impotriva ideii de a ne face naluci, e ca am citit eu o poveste adevarata, s-a intamplat de mult, cand un tanar foarte curajos, inconstient de curajos, cu bravura petulanta a tineretii a acceptat o provocare de a petrece o noapte in biblioteca unui vechi castel bantuit de fantome, incuiat inauntru, fara putinta de a iesi din biblioteca pana dimineata. Nu credea tanarul nostru indraznet in nimic supranatural, in nicio fantasmagorie si radea in nas celor care sustineau contrariul. Si poate ca ar fi fost iertat de fantome in noaptea aceea de pomina, poate indurandu-se de tineretea sa, daca nu ar fi incercat sa fie prea istet. Astfel, in acea noaptea, in care se intamplase sa se dezlantuie o furtuna apriga si care era, ai ghicit, noaptea de 31 octombrie, pe vremea aceea nu se stia de Halloween, plus ca aventura are loc intr-un castel scotian, nu se multumi sa petreaca noaptea linistit cu ajutorul unei sticle de whisky sau citind Macbeth avea doar o singura lumanare la dispozitie totusi, dar pentru a ironiza si mai mult  pe cei ce credeau in astfel de inchipuiri, si se jurasera ca vazusera fantomele trecand prin pereti investmantate in alb, ei bine, tanarul nostru hotari sa-si puna un cearsaf ca o pelerina peste haine hainelor, era rece in biblioteca vechiului castel in ciuda focului ce fusese pregatit in semineu ce se stingea a somn, vantul inghetat spulberat de furtuna patrundea prin geamurile gotice zavorate cu gratii. "Daca sunt totusi fantome, ha, ha, ha, sa vedem ce or sa suna cand vor vedea una necunoscuta, pe mine, hu, hu, hu..." Cei care organizasera "provocarea" incercasera sa-l faca sa se razgandeasca, nu era bine sa glumesti cu astfel de lucruri, dar tanarul cu niciun pret nu renunta la ideea sa hazlie de a face pe fantoma,  jucand un renghi eventualelor naluci, in care nu credea deloc de altfel... Ei bine, trecu noaptea si furtuna iar zorii adusera o ceata groasa, pe care o puteai descrie fantomatica, era de parca mii de fantome pluteau deasupra pamantului inghetat. Organizatorii ciocanira la usa bibliotecii dar nu primira niciun raspuns. Nu se alarmara, era doar foarte devreme, probabil ca aventurierul adormise cu capul pe masa. Asa ca deschisera usa si patrunsera incet in camera in care lumina palida a zorilor se strecura prin geamuri aruncand umbre cenusii pe podeaua de lemn ce scartaia sinistru sub pasii lor. Tot ce zarira era insa cearsaful abandonat pe jos si in jurul lui imprastiata toata imbracamintea ce-o purtase bravul tanar. Dar de acesta nicio urma. Disparuse! Lumanarea arsese pana la capat si pe masa se afla un volum de Edgar Alan Poe din care probabil citise tot in deradere fata de fantome, grozavindu-se cu lipsa lui de frica, caci oricarui om normal citirea maestrului nu putea sa nu aduca fiori reci pe sira spinarii. Jack, trebuie sa-ti mai spun ca biblioteca nu avea niciun fel de culoar secret sau camera ascunsa sau niciun fel de loc tainic prin care ar fi putut disparea. Politia a cercetat totul cu amanuntime. Nimic din toate acestea... Totul a fost trecut la capitolul fenomene inexplicabile si apoi uitat. Totusi la vremea aceea, un celebru specialist in fantome si alte spectre a formulat teoria ca trupul aventurierului fusese absorbit de cearsaf si trecut in cealalta lume, cea a fantomelor. Cearsaful in sine a fost apoi ars in caminul bibliotecii, dar cei care au facut-o au putut jura ca au vazut din mijlocul flacarilor ridicandu-se un glob albastru de lumina difuza ce a plutit putin prin incapere iar apoi a disparut  prin geamul deschis acum. Scrumul lasat de cearsaf a fost luat si presarat undeva in curtea castelului, unde peste catva timp avea sa creasca un stejar ce cand deveni matur adapostea un corb ce croncanea cu un glas sfasietor. Si corbului i-a fost dat numele tanarului, Edgar.
A.C.
http://www.bluemountain.com/ecards/halloween/ecards-for-everyone/card-3283523

Tuesday, 25 October 2011

De la prima culoare albastră spre dreapta

Ne-am răsărit dimineţile peste zidul de scoici din clepsidra cu nisip de vară lângă care foşnesc în şoaptă două frunze ce s-au regăsit pe lemnul cald al biroului. E o toamnă fragilă afară în balans pe un cer gri cu miros de brumă. În casă ne e aproape timpul ticăind molcom în pendula ce se leagănă peste două felii de lămâie rotindu-se ameţitor în cana cu ceai într-un vals auriu agăţând privirea unui motan leneş ce toarce o poveste cu nopţi în care stelele clipesc ştrengăreşte pe sub pleoape grele de somn. Pe trotuar, ascuns în gulerul unei pelerine de ploaie, cineva caută grăbit, în asfaltul rece, urmele unor paşi dragi dar nu mai sunt ploi de bătut în fereşti, nici vânt de risipit ceaţa. E linişte a toamnă de gustat îndelung cu must înţepător şi gutui împărţite pe din două şi iar am uitat lumea afară de binele ce-l ferecăm înlăuntrul nostru ascultându-ne. Ieri aveam pe buze un cuvânt ce semăna cu sărutul tău. L-am tăcut sub buzele tale ce mă deşteptau înmulţind ziua cu noi şi cu îngerii ce-i trezim în suflet când îmi citeşti rânduri din tine până învăţ să ghicesc o iubire căpruie ascunsă îndărătul ochilor tăi ce ştiu pe de rost marea din ochii mei cu care te regăsesc în începuturi de zi şi adâncuri de noapte. Ne cuibărim inimile în îmbrăţişări ştiute şi ne dezmorţim aripile împreună cu un unghi de cocori întârziaţi ce ne ating umerii. Sub gânduri ne curg fluturi, peste noi frunze cu miros de tutun şi nori de necăjit vârfuri de copaci ruginii. Hai să ne legăm ghetele cu şireturi de soare! şi-am să-ţi iau gândul, mâna, necărările şi ne vom duce departe până vom rămâne zborului, dorului, înaltului, plimbându-ne la pas cu toamna noastră de ieri, de azi, de fiecare mâine. Te aştept cu ochii pe cerul ce ne-a descâlcit drumul. Ne vedem pe curcubeu. De la prima culoare albastră spre dreapta. De la primul „Te iubesc!” până la tăcerea ce-l înmiieşte ecou. S.P.

Friday, 21 October 2011

Un turn la înălţimea lunii

Ajunseră în capătul străzii Spareleaze Hill străjuită de rânduri de case întunecate, pustie la acea oră târzie din noapte. La câţiva metri în faţa lor zăriră casa ce o ştiau din fotografia ce o descoperiseră în arhiva Societăţii secrete Caton, la care acum, ca membri de prim rang, aveau acces. Inspirară adânc privind în jur. Nu era nimeni. Deschiseră poarta ce scârţâi prelung ca un copac bătrân tulburat de o rafală neaşteptată de vânt. Intrară înfricoşaţi privind casa impunătoare din piatră cenuşie, elegantă, ce avea aerul trist al oricărei case ce nu mai era locuită învăluită parcă într-o nedorită uitare ca într-o catifea neagră. Lemnul uşii de la intrare se ţinea cu încăpăţânare de nişte balamale ruginite, o fereastră, pe pervazul căreia moţăia o pisică în culorile nopţii, ieşise din zid şi atârna într-o parte scârţâind trist. Curtea era plină de grămezi de cutii înnegrite de ploaie, moloz, bucăţi de cărămizi şi era vegheată sumbru de un rest de zid aplecat înspre o groapă plină cu apă năclăită de un noroi vânăt. Grădina, cândva frumoasă, era părăsită. Se auzeau frunzele veştejindu-se în copaci sub o ceaţă sulfuroasă ce tropăia în valuri tăcute. Răcoarea nopţii adormise, printre crengile văduvite, doi corbi chiori şi un fluture negru cu doi ochi aurii. O umezeală nefirească se ridica din pământ împăturind totul într-un abur de linişte ce înţepenea fiecare vis şi toropea cu dorinţă de somn. Fântâna arteziană, decorată cu câteva statui ce reprezentau nişte delfini bucurându-se de apă, tânjea sub un strat gros de muşchi şi licheni. O alee din dale frumoase de piatră năpădită de iarba ce ţâşnea liberă din crăpături ducea spre casă printre două straturi de flori ce acum creşteau sălbatic împreună cu felurite buruieni într-o lipsă de armonie deplină. În dreapta casei un turn înalt, înnegrit de vreme adăpostea semeţ un clopot în aşteptare de lângă care o bufniţă îi huhui ameninţător. Jack privi în sus şi zise şoptind şi sniffăind din cauza aerului rece şi umed
- Pare mai înalt decât în fotografie
- Îhî, aprobă Sellma încântată dar adăugă repede, tot în şoaptă, amintindu-şi că Jack nu iubea înălţimile, aşa pare că e sub lumina lunii dar nu e chiar înalt, să ştii
- Mda, va trebui să căutăm o intrare, zise începând să dea ocol turnului căutând o uşă cu Sellma lipită de el ca o umbră
- Uf, nu e nici o uşă, Jack, pufni dezamăgită, după ce inspectară cu atenţie toate cele patru laturi ale turnului
- Da, nu e nicio uşă. A fost cândva, uite, chiar aici pe latura dinspre casă dar a fost zidită probabil de Caton când a părăsit locul pentru a-i ţine departe pe cei ce ar fi putut devasta turnul şi distruge astfel cărţile ascunse acolo. Nici o şansă să îndepărtăm lespezile, sunt grele, adaugă bătând zdravăn cu palma în zidul de lespezi, doar cu un buldozer pot fi îndepărtate
-  Ah, şi ce facem, ne căţărăm? fremătă Sellma privind în sus ca o pisică ce abia aştepta să-şi încerce agilitatea
- Nu, nu, nici vorbă, protestă Jack la ideea ei năstruşnică luându-l pe Caton drept aliat. Ai uitat ce scrie Caton în Însemnări? "Obosiţi de urcuşul căutării" deci urcuş, nu căţărat. Trebuie să mai fie o intrare pe undeva altfel nu ar fi zidit uşa.
 
© Drum în doi, capitolul 37

Wednesday, 19 October 2011

Miercurea fără cuvinte (5)


Fluturi de litere
din zboruri ce duc spre tine şi îşi găsesc rostul sub privirea cu care citeşti în sufletul cărţii
La Carmen puteţi să vă înscrieţi

Thursday, 13 October 2011

Despre mare, nu

Nu vreau să scriu astăzi despre mare, m-ar apăsa prea tare dorul și totuși despre ea scriu în toate cuvintele mele. Toate literele mele sunt albastre când îmi e senin și se strâng în valuri ce se revarsă pe pagina plajă și orice construiesc,case cu geamuri deschise cu rame portocalii de soarele unui apus nesfârșit, albe de Spania, cu acoperișuri  de olane roșii ca sângele măceșelor, turnuri înalte până la cer, fantomatice în ceața purpurie, cu scări interioare în spirală pe care urcă anevoios melci din ceasornicele unui timp de dinainte de timp, cu capul în nori, turnuri aproape lichide mereu metamorfozându-se sub vânturi pornite din esturi de speranța domnițelor așteptând cavalerii vesturilor cu zale de mărgean, toate devin faruri pentru pescărușii mei dragi, ce mi-au zburat din palma uriașa pe care am balansat lumea  văzută de sus, ca un glob din acelea ce le cumperi în vacanțe, și le scuturi privind cum ninge interior cu ierni de vată de zahăr, cu gust de migdale ca și ochii lui, cel care mi-a așezat palma pe fruntea lui și mi-a ars sufletul cu buzele unui sărut ca un foc de pasăre Pheonix, inima ieșind din colivia amintirilor, rupând gratiile de lemn de ulm din parcul unde am stat întâia oară pe o bancă din piatră citindu-l pe el și Jurnalul Albastru, el citindu-mi linia vieții sub ochii mei închiși de prea multă lumină, trasând-o pe obrajii fierbinți ca urmă unei sănii prin nămeții copilăriei. Am spus că nu voi scrie astăzi despre mare, dar pun cuvintele mele tresaltatoare în sipetul unei scoici și mă înalț ca un abur scos de copii jucându-se iarna peste anotimpurile cu gust de sare. Am luat ploaia de mână și am pornit-o împreună spre câmpul acela verde prelung unde am râs printre macii înfloriți odată , ții minte, când ți-am fost ulcior gurii tale însetate și cămașa ta albă flutura ca pânză unei corăbii, ce eșuase într-un lan de grâu și din ea se răsturnaseră butoaie de vin de trandafiri netezind cărarea noastră spre malul cu sălcii , lacul de la marginea satului unde ne-am scăldat în străvezia îmbrățișare a apei ce se urcase până-n ochii noștri încât irișii înotau ca pești negri și rotunzi, ca niște nasturi cu solzi...Astăzi n-am să scriu despre mare, ea va scrie de noi, undeva departe, pe o buclă de val, numele noastre spumă albă, trupurile noastre o plută presărată cu flori de ocean de iubire. A.C.

Wednesday, 12 October 2011

Miercurea fără cuvinte (4)

Castelul de nisip unde vei veni adusă de valuri
 
La Carmen puteţi să vă înscrieţi

Tuesday, 11 October 2011

În câte feluri se aşteaptă

"Trebuie să-ţi alegi cu grijă oamenii de care ai nevoie, domnişoară."
"Eu n-am nevoie de nimeni."
"Aşa crezi acum primăvara că abia îţi înmuguresc gândurile. După ce ţi le pui în ordine, când va veni toamna, o să vrei să împarţi serile lungi cu cineva."
Nu ştia de ce se gândea tocmai acum la vorbele bătrânului anticar. Poate toamna, poate faptul că el o aştepta la capătul drumului ce ducea spre cabană. Şofa încet întârziindu-şi sosirea. El ajunsese de mult şi privea neliniştit pe fereastră. Drumul se transformase într-o panglică ruginie la care se adăugau, când şi când, nuanţe gălbui dintr-un mesteacăn ce-şi scutura alene ramurile. În faţa ferestrei un vânt curios răscoli covorul de frunze şi dezgoli iarba încă verde, un verde închis ca al unei mese de biliard pe care se odihneau mere roşii şi galbene. Poate că va fi toamna pe care în fiecare an o aştepta, deşi în ultimii ani nu mai credea că există o asemenea toamnă. Trase un sertar în care ţinea tacâmurile şi butonul rece de metal îi aminti că nu aprinsese focul. Un strănut îl luă de nas şi din gură îi ieşeau aburi. Aprinse braţul de vreascuri din cămin şi trosnetul lor molcom îi îndepărtă frigul din minte. Podeaua bucătăriei, din scânduri late de brad, scârţâia învechit. Mai avea nevoie de o pereche de paşi s-o dezmorţească. Un colţ de ziar aşezat pe masă se ridica întrebător de câte ori trecea pe lângă el mirându-se că nu era citit cu glas tare pe două voci. Pe peretele de deasupra canapelei, acoperită cu o cuvertură ţesută din lână albă, un tablou cu o pată de soare de culoarea mierii odihnindu-se pe o bancă plină de frunze, îi agăţă privirea. Tare mai iubea banca aceea. Banca lor. Banca întâilor întâlniri de lângă scrânciobul lângă care o aştepta. Privind tabloul retrăia aşteptarea aceea fără speranţe şi întâlnirea lor neaşteptată şi înţelegea de ce ea alesese să fie pictoriţă. Timpul fixat în câteva culori, nealterat, deschidea uşi pe care de obicei mintea le adâncea în ceaţă. Alături, ceasul fără o limbă ce măsura timpul ce-l petreceau împreună. Apa din ibric clocoti chemându-l. Adaugă două linguriţe de cafea ce se risipiră ca o pânză zgrunţuroasă pe deasupra apei colorând-o şi învolburând-o în clăbuci cafenii ce începură să se rotească într-o spirală fierbinte. În cabană se împrăştie un miros îmbietor de cafea proaspătă întrebând de ea. Tic-tac-ul ceasului fără minutar il trăgea întrebător de un colţ de gând. Şi-o amintea stând lângă el pe banca tare de lemn, cu mâinile băgate în buzunarul hainei lui, cu părul rebel concurând cu arămiul castanilor sălbatici şi privirea căutând cerul plin de cocori. Îi plăcea să plece şi el nu o oprea. O aştepta.
"În câte feluri ştii să pleci, m?"
"Şi tu, domnule, în câte feluri ştii să mă aştepţi?"
"În toate felurile în care ştii să pleci."
"Vrei să nu mai plec?"
"Nu, nu vreau decât să te întorci, m. Vreau să înveţi să te întorci."
Într-un cuib din teiul acum auriu un cocostârcel învăţa să se întoarcă, ea nu se putea lăsa de drum. Nu te poţi lăsa de drum ca şi cum te-ai lăsa de fumat, să stingi un capăt şi nu mai aprinzi altul. Şi ea era un drumeţ înrăit, pe tălpile ei scria Addicted, nu se putea opri. Privi de-a lungul drumului ce şerpuia sub copacii ruginii. Drumul ăsta părea un culoar luminat difuz, cu un capăt ispititor. Un culoar lung pe care trebuia să-l străbată. Nu credea că mai putea căuta drumul cu aceiaşi ochi. Până în seara asta nu mai trecea pe acolo decât din întâmplare, nu-i mai căuta nuanţele şterse. Nu trecea nici tăcând nici vorbind. Se descălţa de pantofi ca nu cumva să-i audă căutându-l. Cu tălpile goale nu se auzea că trece şi se felicita în gând pentru puterea de a păşi normal. Trecea mai departe aprizând un nou drum doar ca să-i vadă flacăra, să-l ardă până la capăt cu trecerile ei de mai multe feluri. Le preatrăise cu el, le murise singură. A rămas cu drumul, cu drumul ce o ducea iar spre...
"Te iubesc, m!"
"Hmm."
"Iarăşi hâmâi. Nu mă crezi?"
"Ar trebui să mă cunoşti ca să mă iubeşti, domnule."
"Şi de ce nu mă laşi să te cunosc? Ţi-e teamă?"
"De ce să-mi fie teamă?"
"Că te-aş iubi cunoscându-te. Ţi-e teamă să rişti, m."
"Nu mi-e teamă. Ştiu cum se va termina. De ce să mai pierdem timpul."
"Crezi că nu sunt îndeajuns de puternic?"
Îl privi întrebător. El ar fi vrut să-i spună ce ştia, ar fi vrut să-i spună despre scrisoare dar risca să o piardă. Ar fi fugit iar. Şi de dată asta pentru totdeauna. Oftă.
"Vrei să nu mai oftezi de parcă ţi-aş fi o povară?"
"Nu-mi eşti o povară, m. Şi chiar de-ai fi, ai fi cea mai dulce povară."
"Hmm."
"Iarăşi hâmâi."
"Aşa sunt eu, hâmâită."
"Eşti într-o mie de feluri, m."
"Şi cum ai vrea să fiu?"
"Să fii aşa, în toate felurile pe care le ştiu şi în cele pe care nu le voi şti niciodată.".
O aştepta aşezat pe ultima treaptă cu picioarele lui lungi întinse până la prima treaptă unde o frunză roşie, pe care un cioc de pasăre decupase din întâmplare o inimă, se lipise de piatra gri. Mirosea a sipete vechi, a poeme nescrise, a regăsiri şi a cafea amară. Era bine. Se aşeză alături luându-şi în primire ceaşca de cafea. La radio cineva cânta Buy me with a coffee.
"Mmmhhh! E bună. Te pricepi. Ai putea să mă cumperi cu o cafea, domnule. "
"Nu eşti de vânzare, m. "
"De ce? "
"Nu poţi să vinzi o jumătate de suflet. "
"Suntem întregul jumătăţilor care ştiu să ne întregească? "
"Suntem un întreg, m. "
Soarele se căţărase sus de tot şi aerul era brumat. Un început de amurg se aşeză pe un umăr de deal iar un fir de iederă ce pierduse ceva se încolăcea pe un stejar cu globuri din ghindă căutând şerpuitor.
Se lipi de el şi începu a privi de-a lungul drumului.
"Ce faci, m? Iar despici drumul în patru?"
"Mda, mi-e dor de-o plimbare."
"E cam frig."
"Cam."
Îi întinse mâna. O mână mică cu degete lungi, frumoase, pe jumătate acoperite de mâneca pulloverului nefiresc de lung.
"Plecăm împreună, domnule?"
"Plecăm, m."
Îi strânse mâna caldă. Aerul rece desena nori din respiraţia lor. Un trunchi de copac răsucit de spate se certa cu un stol de vrăbii dând nervos din ramuri urmărit de după o creangă ştirbă de o salcie bătrână ce-şi oblojea cu frunze o rădăcină dezvelită. Era un început de noapte grea cu o ceaţă tăcută. În faţa lor soarele se cununa cu o bucată de drum ce-şi aşezase fâşii din voal de lumină peste ochi. Din spate un corb îşi dregea glasul. Era negru. Cel mai frumos negru de pe crengile goale. Strălucitor, adânc şi sumbru. Până şi ploaia, ce se chinuia să vină, cădea altfel pe aripile lui. Cunoştea toate orele nopţii dar acum amuţise. Tăcea în întunericul ce-l răguşise cu o rază rătăcită.
"De ce priveşti în urmă, m?"
"Vreau să văd dacă scrie Va urma."
"Şi scrie?"
"Da, peste două umbre prelungi."
"Bine. Asta înseamnă că ne îndreptăm spre soare. Lasă umbrele în urmă, nu le mai privi."

© m&M – O iubire ciudată, SP
* m = mademoiselle

Wednesday, 5 October 2011

Miercurea fără cuvinte (3)

Cu un singur cuvânt poţi ridica cea mai înaltă scară spre cer: Iubesc!
La Carmen puteţi să vă înscrieţi

Sunday, 2 October 2011

Întâlnirea de weekend (2)

Ne răscoleşte un dor nebun de bucata aceea de pădure ce ne îmbie cu vârfuri arămii de copaci şi parfum de gutui sălbatice. Un deal ce ţine în spate un car de ani şi pe umeri o pelerină încă verde ne opinteşte doar doar ne-om răzgândi dar gâdilat după ceafă de tălpile noastre grăbite se lasă urcat până-n vârfu-i ce deschide uşa pădurii. Mulţime de măceşi rubinii neciupiţi de brumă se înroşesc de plăcerea soarelui ce a uitat că e septembrie şi şi-a scos de dimineaţă nişte raze rămase de la sfârşitul lui august mângâindu-ne tandru. Un pâlc de opintici opintiţi într-o cioată îşi rotunjesc pălăriile cu promisiuni de tocăniţă alături de un burete cu o pălărie roşie cu pete albe de furie şi o privire otrăvită. O ghindă mică cu căpăcelul pe ochi inspectează curioasă pădurea căutând un loc de adormit peste iarnă şi de trezit cu rădăcini la primăvară sub un stejar bătrân consultat cu atenţie pe la încheieturile reumatice de o ciocănitoare cu un halat scrobit şi un cioc ascuţit ca un ac de seringă. Găsim un pumn de nuci verzi, încăpăţânate, ce nu vor să-şi dea jos nici hăinuţa verde, nici carapacea de lemn dar noi la fel de încăpăţânaţi le dezvelim până la miezul alb iodat râvnit şi de o pereche de veveriţe ce ne fură restul de nuci pregătite să fie luate acasă pentru cozonacul de Sărbători. Ne tragem sufletul de-atâta mers în vreme ce un vârtej de frunze ne îndeamnă să le numărăm după culorile ruginii dar noi puşi pe joacă încingem o bătaie zdravănă cu mănunchiuri de frunze, mai zdravănă ca anul trecut.
Ar mai fi multe de povestit despre pădurea de toamnă în septembrie dar octombrie vrea să mai lăsăm ceva nespus şi pentru când o veni el aşa că o pornim spre casă mână în mână cu frunze în păr şi soare blând ascuns prin buzunarele inimii. S.P.

Wednesday, 28 September 2011

Miercurea fără cuvinte (2)

Fly me to the sun 
Un stol de umbrele căutând-o pe Mary Poppins
La Carmen puteţi să vă înscrieţi

Sunday, 25 September 2011

Întâlnirea de weekend

Da, am consultat calendarul si am privit in taina frunzelor, e toamna! Totul incepe sa stea marturie acestei treceri, e ceva in aer, e ceva in soare, in dimineti si seri. Zorile se trezesc infiorate de un frig prevestitor al iernii, serile au rochii purpurii cu tivuri de ruginie matase. Noptile cad mai apasat si se atin din ce in ce mai mult. Cand ploua stropii au o mica boaba de zapada in miez, simfonia naturii e pe o cheie de ceata diez dar notele sar apoi inca saltarete trase in sus de o luna in doua ganduri: gand de vara pe o fata, gand de iarna pe cealalta. Pe linia de mijloc a portativului stau note purtand cosuri incarcate cu recolta si astfel linia se indoaie suspinand si mere parguite se rostogolesc din cosuri si o pornesc inainte in allegro. Dirijor e cand un nor bucalat certand un violonist amenintator ce vrea sa-l impunga cu arcusul, cand soarele intr-un frac auriu. Se acordeaza instrumentele ce-s copacii, cu ale lor crengi, sa intoneze majestic potpuriu sub vantul meloman. Da, sunt semne, e ceva in aer, e ceva in ochii pasarilor, pamantul scartaie ca un greier neconsolat. Dar pentru noi va fi mereu vara in suflet. Porniti impreuna prin anotimpuri pastram in noi caldura vietii fierbinti ce ne-a topit intr-o singura fiinta de gand si poezie, de drag si de avant. Chiar de va fi un nor razlet, razlet va fi, si furtuni de vor fi, vor fi grabnic trecatoare. Vom avea mereu cerul albastru, nesfarsit, unde am invatat zborul impreuna, inaltul verii cu magica vibratie. Peste toamna si dincolo de ea vom duce marea noastra ca pe un prunc in brate leganand-o leganati de a sale valuri pe care plutim corabie de dor. Toamna pentru noi e un alt inceput, un alt prolog la cartea scrisa impreuna, cartea cu coperti magice ce desfacuta ne fura de pe pamantul stingher si ne poarta intr-o lume unde totul este posibil. Impreuna rasfoindu-i si scriindu-i paginile cu mana in mana si inima in inima, mereu varateci, noi.
Si toamna e a noastra daruita in luni ce sunt numai de noi stiute! A.C.

Friday, 23 September 2011

Scrisoarea întâia

Vreau să trimit o scrisoare celei ce mi-e dragă. Să iau o coală albă de hârtie şi să simt cum pe ea am să aştern ceea ce vreau să-i spun. De fapt nu ştiu, cuvintele se nasc unul după altul, nu ştiu sigur cum vreau să spun, nu cuvinte vreau să spun, nu cuvinte vreau să scriu ci să pun acolo sufletul meu, să primească această pagină scrisă de mine cu scrisul meu deloc caligrafic, oare când e ultima oară când am scris de mână?! şi să ştie că acolo e sufletul meu, scris cu literele mele, cu b-urile cu bucle, cu t-ul uitat, grăbit, fără liniuţa aia ce taie, cu punctuleţ pe i, cu căciula şmecheră pe a, cu s-uri ca dune de nisip, cu ţ-uri cu punctişor sub ele, ţipând, ţârâind, ţopăind, să îmi mişc mâna pe pagină ca şi cum ar curge un râu, să mănânc litere şi apoi să le adaug, să rup coala şi să o iau de la capăt, căci cum să ştiu eu cum să-i spun că o iubesc, să umplu o pagină întreagă cu un stilou chinezesc primit drept premiu la o olimpiadă şcolară, descoperit într-un sertar, cu o cerneală ce nu se mai găseşte, să aud cum atinge pagina peniţa subţire, cum şi sufletul meu îl atinge şi vrea să-l mângâie pe al ei, să mă gândesc la plăcerea de a împături scrisoarea, da a o pune într-un plic, de a o timbra, de a merge la cutia poştală să o pun înăuntru, să mă gândesc la avionul ce o va zbura spre ea, la poştaşul ce o va strecura sub uşa ei, sau va bate la uşă spunând: "Bună dimineaţa, domnişoară! Aveţi o scrisoare!" să văd cum o desface cu degetele ei febrile, mângâind coala de hârtie, deci sufletul meu ce l-am pus acolo, cum îşi aşează ochii ei adânci, mai adânci decât universul, pe buclele b-urilor mele, cum numără punctele i-urilor, cum mă ceartă în gând că am uitat să pun un semn de exclamare la sfârşit de sentiment. Să ia apoi bucata asta de hârtie să o sărute şi să o recitească cu ochii aprinzându-se de dor sau să ofteze şi să o lase uitată într-un colţişor. Să fie orice ar fi peste timp, când coala se va îngălbeni şi cerneala se va estompa, dar să fie, că sufletul meu eu i l-am scris, să stea acolo în scrinul acela unde îşi ţine ursuleţul de pluş al copilăriei, bentiţa cu care odată îşi legase pletele rebele, pieptenele cu care pieptana stelele din părul ei de mătase, o scoică adunată demult la malul mării, o fotografie de pe când fusese în tabăra de copii, ştiu eu pe unde, cu o fustiţă albastră şi un zâmbet ce topeşte totul, o floare uscată ce i-a dăruit-o cândva sub ploaie de vară cineva căruia şi-a dat primul sărut, ori poate chiar prima ei scrisoare de dragoste nicicând trimisă, nimeni nu a meritat-o, poate că e şi un fir de iarbă, acum uscat, pe care se aşezase buburuza pe care o întrebase ce o să-i aducă în viaţă. Acolo, în sertarul acela, sau în scrinul acela, sau ştiu eu în ce colţişor să stea scrisoarea mea ce nu am putut-o trimite-o deşi sufletul meu este deja al ei, stăpâna mea, a mărilor şi a nopţii
Acum scriu şi adresa, locul acela minunat unde ea există şi visează şi face lumea mai frumoasă. Gata, în seara asta o trimit!
A.C.

Thursday, 22 September 2011

Poeme în metrou

Pentru londonezii ce călătoresc cu metroul şi au ocazia să-şi ridice ochii din ziare, kindles sau Iphones, există în unele trenuri o poezie scrisă pe pereţii interiori, sus, deasupra barei de susţinere, lângă omniprezenta hartă a metroului londonez. Dacă pasagerii sunt în dispoziţie visătoare şi îşi ascultă curiozitatea ce-i îndeamnă să citească ce e scris, învingând plictiseala, blazarea sau prejudecata şi mai ales dacă ştiu să citească o poezie vor găsi tipărite acolo sus mici bijuterii poetice, ferestre spre noi lumi şi sensibilităţi. Şi, vor afla ca e vorba de o iniţiativă a primăriei Londrei intitulată simplu "Poeme în metrou" - Poems on the Underground. Dacă ar avea mai târziu curiozitatea să afle mai multe despre această neobişnuită experienţă literară ar afla că programul a debutat în 1986 şi a fost "copilul" scriitoarei americane Judith Chernaik născut din dorinţa ei de a populariza poezia milioanelor de pasageri ce folosesc zilnic metroul londonez.
Poeziile se schimbă şi câteodată abia aştepţi să iei metroul sperând că te vei găsi în unul din acele trenuri unde este una pe perete.
Iar dacă se lipeşte vreo poezie măcar de unu la sută dintre călători, ce victorie pentru frumoasa artă a poeziei!
Anul acesta se împlinesc 25 de ani de la naşterea acestei idei şi am dorit să o sărbătorim şi aici în Jurnalul albastru!

John Atkinson Grimshow, Autumn Gold
Simfonie în galben

Un omnibuz pe pod trecea
Târându-se, un fluture gălbui,
Când ici şi colo un trecător haihui

Ca o insectă mică se iţea

Bărci mari de fânul galben pline
La docul adumbrit sunt ancorate
Şi ca un şal de galbenă mătase
O ceaţă densă peste chei se-aţine

Şi frunze galbene se flutură şi cad
Din ulmii cenuşii, zbătându-se uşor
Şi-mi sta Tamisa verde palid la picior
Ca un filon de valuri şi de jad
Oscar Wilde (1854 - 1900)
Traducere de A.C.

Wednesday, 21 September 2011

Miercurea fără cuvinte (1)

Şapte merei verzi au plecat la mare
în vacanţă, ca să stea la soare
să se îmbăieze, să se odihneasca
pe nisipul alb să se înroşească
sursa: Apples on the Beach, Fort De Soto State Park, Florida
La carmen puteţi să vă înscrieţi

Tuesday, 20 September 2011

Luna nopţilor fără lună (3)






Am început să recunosc luna după felul în care ştii să mi-o dăruieşti. Acum e neîncepută.
Am învăţat să privesc luna după ochii tăi şi să caut reflectarea irişilor tăi pe văile ei de argint în nopţile când ridic braţele să o smulg de pe cer şi să ţi-o aşez pe pernă lângă părul tău cascadă de întuneric, să lumineze sfânt, să fie martora sărutului cu colţuri de argint pe buzele mărgean. Apoi ţi-o aşez diademă în cununa părului revărsat ca noaptea.
Acum e începută!

Friday, 16 September 2011

Edgar


Pereţii erau izolaţi fonic şi nu aveau ferestre. Avuseseră dar Edgar le zidise pe toate. Lumina apartamentului era difuzată de veioze cu abajururi albastre dând locului, chiar şi atunci când erau toate aprinse, doar un semiîntuneric ceţos cu un efect odihnitor. Un sistem de aer condiţionat silenţios ventila încăperea creând un ambient rece, neprimitor. Un perete întreg era acoperit de colecţia de discuri de muzică clasică, unele din ele extrem de rare, chiar unice, toate la un loc valorând o mică avere. (...) Putea asculta Bach ore în şir nemişcat în fotoliul său. Dacă cineva ar fi intrat pe neaşteptate ar fi văzut doar un pardesiu şi o pălărie de parcă Edgar n-ar mai fi fost acolo. Un singur gest nu făcea, nu i se mişca nicio cută a pielii, ochii stăteau închişi pe tot parcursul audiţiei. Asculta şi reuşea să-şi elibereze mintea de orice balast, se transporta în muzică, devenea parte a compoziţiei, nu mai avea nici trup, nici gând, era doar un şir de note, de puncte şi contrapuncte, înceta să mai existe, pulsul i se rărea, respiraţia la fel, nu îşi mai simţea trupul, nicio amintire nu mai exista, niciun viitor şi nici prezentul. Era suspendat pe portativ. Când concertul sau simfonia se încheiau se ridica brusc din fotoliu şi îşi turna un pahar de coniac Hennessy, îşi aprindea o ţigară, mărea lumina veiozei de pe birou şi începea să-şi citească dosarele. (...) Era un profesionist şi se mândrea cu asta iar puţinii oameni care îl cunoşteau şi se foloseau de serviciile sale îl plăteau regeşte pentru munca lui. Nu dăduse greş niciodată. Lucra singur. Nu avea prieteni, nu i se cunoştea familia, nu avea legături amoroase, ci doar ocazionale vizite în Soho. Era perfect. Nu putea fi şantajat. (...) Nu primea prieteni, nimeni nu-i trecea pragul, nu mergea la restaurante, doar ocazionalele vizite în Soho. Când făcea cumpărături folosea supermarketul din colţ şi cumpărăturile sale nu erau extravagante. Fuma, e adevărat, şi avea o cunoscută febleţe pentru coniacul Hennessy VSOP dar altfel nu i se ştia niciun viciu. În ultimii trei ani, de când lucra pentru Bătrân, nu-şi luase nicio vacanţă. Aceeaşi rutină zilnică, precisă, niciodată schimbată. Putea fi, când voia, un partener agreabil de discuţie. Era extrem de cult şi de citit. (...) Nu-i spunea totul Bătrânului. Nu-i spusese totul nici în seara asta. Unele amănunte, despre Sellma şi Jack, le păstra doar pentru el. După ce Bătrânul plecă, se aşeză confortabil în fotoliu, închise ochii şi începu să asculte Toccata de Bach urmărind în gând mişcarea rapidă a degetelor interpretului, savurând sunetul catedralei goale ce se întorcea ecou în amintirile lui. Şi, foarte ciudat, de data asta zâmbea. Era un zâmbet frumos, dacă ar fi fost cineva să i-l vadă.
© Drum în doi, capitolul 24 - Edgar

Friday, 9 September 2011

Marea cea nerostită


Cea mai frumoasă mare e cea nerostită,
Ce se prelinge acum la picioarele noastre
împământenite
spălând lutul din care ne-a rotit olarul
sfărâmiţându-ne fără de gând în praf însetat
din care din nou se va olări trupul nostru.

Al tău, amforă plină de vin neînceput,
al meu, însetat de părul tău valuri
ce se izbesc de gura mea în sărut.

Şi dacă urechile tale sunt scoici
în care şoptesc dorul meu
şi dacă trupul tău e năpădit de alge
din care te descâlcesc
şi dacă sarea şi nisipul te acoperă
e ca să fac din sare coloane şi din nisip castelul
unde vei veni adusă de valuri.
A.C.